Vremea zăpușelii (1)

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Bărbatul are o mustaţă enormă, prăbuşindu-i-se de-o parte şi de alta a buzelor îngălbenite de tutun, de cancer, de sirop de pătlagină ori mai ştiu eu ce altceva ar putea fi, ce dracu’ mai face ăsta cu buzele alea ale lui groase şi răşchirate… Pălăria cu boruri largi, poate neagră cîndva, îl ascunde de ochii pofticioşi ai văduvelor lipite de pervazul ferestrelor, ai digeilor în căutare de talente „autentice, naturale” şi, nu în ultimul rînd, de ai agenţilor fiscali dotaţi cu scannere şi parole de acces în baza de date a poliţiei. Sau doar îl acoperă, protejîndu-l de arsura soarelui de amiază, duşmanul micilor întreprinzători, al icarilor, vampirilor şi altor ciudăţenii. Merge adus de spate, tîrşîindu-şi picioarele, fără a avea nici un defect fizic, doar aşa, de bătrîneţe, de lene, de căldură. Cămaşa decolorată, lipită de spate, scoasă pe alocuri din pantalonii de doc negru, menţine căldura în jurul lui, mirosul, îl încinge, dar el pare obişnuit cu asta, zi de zi, de ani întregi, umblă pe strazi strigînd:

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

E zăpuşeală. De cîte ori e zăpuşeală, orice gibson normal simte nevoia să pîrlească. Nu contează ce. Un fragment de roman, un graffiti, un refren, un blog sau măcar nişte glitchuri. Aşa s-a-ntins chestia asta, că pînă şi non-gibsonii simt un fel de mîncărici în palme şi-n creier la vremea zăpuşelii.

Dar pentru un gibson e obligatoriu să pîrlească. Ei sînt artiştii. Nu pot trăi altfel. E ceva în ei care trebuie să iasă, să se arate celorlalţi. Un roman, un graffiti, un cîntec. Apoi altul, şi altul. Ceva din durerea din care s-au născut. Iar cei care n-au venit pe lume cu durerea asta, cei care n-o poartă cu ei toată viaţa, scriu bloguri. Pentru ei, viaţa e sursa durerii. Lumea. Lumea văzută de William Gibson cîndva, lumea în care trăiesc ei acum şi care îi adună pe toţi laolaltă sub posterele Profetului, Întemeietorului.

Nu contează ce pîrlesc. Nu contează cît de multă simpatie au pentru ţigani, nu contează dacă au votat sau nu Legea pentru dezvoltarea economică a rromilor, nu contează nimic, contează doar datoria fiecărui cetăţean de a le da ălora de lucru, de a-i ţine ocupaţi, de a le oferi mijloace de trai.

„Ce dacă le-am cedat monopolul arzătoarelor? Ce dacă sîntem OBLIGAŢI să predăm Cuiburilor produsele noastre pe sidiuri? Ah, Cuiburile… Ce viaţă pe ăia… Vine omul cu sidiul, îl bagi în unitate şi zvîrrr! cu romanul în reţea. Cu graffitiul. Cu blogul…”

Asta pe de o parte. Pe de alta, mai e cotizaţia care trebuie plătită Uniunii, bani care merg la întreţinerea sitului http://www.williamgibson.gib, locul unde se adună comunitatea gibsonilor, locul unde-şi găseşte fiecare inspiraţia, şi odihna, şi hrana.

Cetăţeanul din stradă, brav membru al breslei sidirromilor, îşi cîntă oferta pe sub ferestre.

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Dacă n-o fi vreun playback. Poţi să ştii? Cu ăştia nu poţi să ştii niciodată… Răsună strada, răsună valea. Mîine-poimîine o să cumpărăm compilaţii cu strigătele ăstora. De-ajuns că-i auzim din cînd în cînd pe Glitch-24, canalul de glitchuri.

Bărbatul se aude, strigătul lui stîrneşte praful şi face geamurile să vibreze. Vibrează şi văduvele, evident. Nu-i dă nimeni replica, e singur, sidirromii şi-au împărţit zonele, uite capitalismul fără concurenţă. Şi merge, domnule, merge!

Soare, praf, bărbat strigînd. Acoperişuri încinse, pereţi, văduve. Cinematograful gol, sala de popice, sala de biliard. Goale şi ele. Şi văduvele. Goale. Năduşite. Pe după geamuri, pe după perdele. Cu ochii scormonind prin aerul îmbîcsit al după-amiezei, cu mîinile scormonind mai aproape de ele, mai aproape, şi mai aproape.

În mijlocul străzii, o muscă aterizată într-o flegmă dă din aripi cu disperare, cu disperarea de a nu putea zbura cu tot cu flegma. Află şi ea că cine nu poate să zboare, merge. Sau dansează. O ia la pas, trăgîndu-şi cu greu picior după picior, reuşeşte să iasă. Cu dîrele de flegmă după ea. Parcă-i înhămată la flegmă. E cocoşată, se opinteşte, dar degeaba. Flegma nu se urneşte, rămîne acolo, în mijlocul străzii. Se acoperă de praf, se face ghem, ca o gogoaşă sub stratul de zahăr pudră. Nu se mai vede. Parcă nici n-a fost. E ceasul amiezii, vremea zăpuşelii, cînd toată lumea pîrleşte. Care ce poate. Sau doar aşteaptă. Care ce poate. Sau, pur şi simplu, trăieşte. Care ce.

*

William Lotek Sendai-Seven (ăsta e numele lui de gibson, primit la înscrierea în Uniune) pleacă de lîngă pervazul ferestrei, lăsîndu-l pe sidirrom să-şi facă treaba pentru care îndură soarele şi praful şi ocările non-gibsonilor în fiecare zi. Se întoarce spre peretele dinspre Canada, cel pe care e posterul cu William Gibson, Întemeietorul, închide ochii şi murmură:

– Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă să-mi scriu şi blogul de azi…

Se aşază la birou, în faţa terminalului de modă veche, a tastaturii de modă veche (de cînd dracu’ şi sărăcia e o modă?!), îşi ridică braţele, le întinde în aer, aşa cum a văzut cîndva un pianist celebru care se pregătea să-şi înceapă concertul, şi se năpusteşte cu toate degetele asupra tastelor.

*

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu… Nu, nu pot să vă spun cu cine, nu pot să vă dau numele real. Ştiu că oricum se va recunoaşte, oricum vecinii, prietenii, părinţii o vor recunoaşte şi asta înseamnă că adio hîţa-hîţa de-acum, că vor urma poate alte şase luni de singurătate, şase luni cît un veac, pînă cînd o altă femeie o să apară în viaţa mea, o alta cu care din nou o voi zbîrci, pentru că n-o să fiu la fel de bun în pat ca ultimul ei amant, sau poate pentru că o să uit într-o zi să-i fac cafeaua dimineaţa, în timp ce ea se va spăla cu gelul meu de duş, se va şterge cu prosopul meu albastru şi se va da pe mîini cu crema mea de mîini… Cosmetice franţuzeşti făcute pe vapoare panameze de către emigranţi chinezi, vîndute în Budapesta de negustori arabi protejaţi de bodyguarzi ucraineni… Sau cine ştie ce alt motiv va mai găsi, femeile mereu găsesc de-astea, nici nu le ia prea mult timp să le caute, oriunde s-ar uita, ţîşti! ar ieşi de sub pat, din şifonier, din frigider ori de după perdea un alt motiv, unul nou, nemaivăzut, nemaiauzit, nemaifolosit… Sau poate că iarăşi o să scriu despre ea şi nu-i va plăcea cum i-am descris ochii ăia neoperaţi, sau burta atîrnîndă, curul dolofan, şuncile, celulita şi sînii lăsaţi… Lăsaţi! Oricum se va găsi un motiv de despărţire, oricum, oricînd, oriunde.

Nu vă spun cum o cheamă, dar să-i zicem Cornelia. Nume de programator… Îmi place numele ăsta. Îmi plac conotaţiile, îmi plac semnele făcute cu ochiul către prieteni, îmi plac „citatele culturale”, joaca asta postmodernă care pare a nu mai avea sfîrşit… Îmi plac, îmi plac, şi nu mă interesează deloc, ABSOLUT deloc dacă vouă, celor care citiţi în acest moment blogul meu, nu vă plac, ori vă fac să aveţi complexe, să crească în voi complexele ca molurile, aşa cum creşteau în mine dorinţa, disperarea, nerăbdarea în momentul în care ea a intrat în camera mea.

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă nu ai nevoie de ceva

(„da, am, am o nevoie.. tare nevoie mai am!”)

– Dacă ţie bine

(„mi-e bine, cum să nu-mi fie bine?! În afară de senzaţia că dacă mai trece o zi fără să mi-o pun voi exploda? În afară de faptul că i-am pus plete lui Gibson ăla din poster şi i-am dat buzele cu ruj, de-a trebuit să cheltuiesc o avere ca să-l schimb? Mi-e bine, bine, cum nu se poate mai bine…”)

– Dacă totul en regulă

(„e-n regulă, sigur că e-n regulă! În casa asta totul e-n regulă, regulat e totul, mai puţin eu…”)

– Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită

(„cum dracu’ să n-am?! Auzi întrebare! Păi, ştie ea de cînd nu mi-am mai pus-o? Ştie ea cîte ore pe zi petrec rezemat de geam, zgîindu-mă la toate puştoaicele care trec pe stradă, dar ce zgîindu-mă?!, lingîndu-le cu privirea, lăsînd bale după ele – de se-ntreabă trecătorii ce mă-sa o fi pe-aici, a plouat şi noi nu ne-am dat seama? A plouat doar în locul ăsta de doi metri de stradă?! Cum să n-am dorinţe neîmplinite, de unde naiba a mai apărut şi asta la uşa mea, cum de-a aflat de mine, mă ştie de undeva? O fi vreuna de-aia care-mi citeşte blogul şi s-a amorezat de mine, de bun ce sînt, ori vrea doar să şi-o pună cu mine, s-au mai văzut de-astea, colecţionare de adeneuri de pîrlitori…”).

– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek.

– Eşti gibson, aşai? Eşti gibson! Ştiam eu! Ştiam!

Bucurie? Dezamăgire? Greu de spus…

Şi-a aruncat ochii pe pereţi, cercetîndu-i, centimetru cu centimetru, s-a oprit, parcă încerca să-şi amintească ceva, a întins o mînă la dreapta privind undeva în ea, pe o hartă închipuită sau arsă în memoria ei, apoi a deschis ochii.

– Da! Sigur! Uite poza! Gibson, nu? Ăstai William Gibson. Doamne, ce haios e! Ce mutriţă are…!

Îmi simţeam sîngele fierbînd, dar, de cînd intrase la mine, pentru prima oară nu-l mai simţeam pe tot adunat acolo… acolo. Îmi zvîcnea capul. Îmi tresărea vena de la tîmpla dreaptă, aia care mi se zbate de fiecare dată cînd am o emoţie puternică. Mi se părea că aud ciripitul elevelor pe stradă şi tare-aş mai fi fugit la geam să le văd, să le văd… Eram, după atîta vreme, cu o femeie în cameră şi mie îmi venea s-o strîng de gît. S-o strîng de gît, ce mai! Să ia în rîs numele lui William Gibson… Întemeietorul, Profetul… Omul care a văzut lumea înainte ca ea să existe… Ei, aşa ceva nu mi se mai întîmplase pînă atunci. Nici măcar cu non-gibsonii cei mai înrăiţi care-mi călcaseră pragul…

– Ştii ce? Nu te cunosc, nu mă cunoşti… Scopul şi durata vizitei. Te rog?

– Ho, ce teai înfierbîntat aşa? Tremuri tot… Pînă mai adineauri credeam că… Credeam… Mă gîndeam că te excit, miam dat cu parfum deăla… deăla specialu, ştii tu. Dar văd că nui aia. Ce e? Ceam zis? Hai so luăm de la cap.

S-a întors pe călcîie, a deschis uşa, a ieşit, a închis-o în urma ei.

„Prostule! Prostule! S-a dus dracului tăvăleala de azi. De luna asta. De semestrul ăsta… Prostule!”

Un ciocănit uşor în uşă a avut darul de a mă trezi, golit-vezica-făcut-duş-spălat-pe-dinţi în aceeaşi clipă. Cu inima bubuind, de-a fost nevoie să sprijin cu mîinile tablourile de pe pereţi, biblioteca pe care am dat o avere ca să pun în ea toate cărţile PE HÎRTIE! ale lui William Gibson, şi patul care începuse să alunece încet-încet spre fereastră, m-am apropiat de uşă, am deschis-o şi am auzit primele ei cuvinte:

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd ce mai faci.

Nu mai aveam gură, ca personajul ăla din Matrix, Neo. Dar ea avea alt Neo în cap, ea îl avea pe ăsta:

– Neo tragem?

Ei, non-gibsonii, nu pîrlesc. Nu scriu, nu desenează, nu compun cîntece. N-au nimic de ars. N-au nimic de arătat celorlalţi. Nu se trezesc dimineaţa cu gîndul ăla înfiorător „ce mai pîrlesc azi? ce mai pîrlesc azi?”. Au tot timpul din lume. Ei îşi trăiesc viaţa la suprafaţă, la vedere. În lumea reală. Şi-atunci, cum de-a venit tocmai la mine ca să ne-o tragem?! Asta nu pot pricepe. Ea n-are ce face toată ziua decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii ei, cu alţii care n-au altă treabă decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii lor. Ce caută ea în camera mea?!

Nu ştiu cît am reuşit să gîndesc atunci din toate astea. În două minute eram în pat, eu pe spate, cu mîinile şi picioarele întinse ca omul ăla al lui Leonardo, cu ea înfiptă în centrul meu geometric… Nu mai vedeam nimic altceva decît faţa ei şi posterul cu William Gibson.

Aşa cum a fost toată viaţa mea. Femei şi William Gibson. William Gibson şi femei. M-am lăsat călărit de ele şi eu pătrundeam în acele momente prin ochii Întemeietorului, în lumea lui. Prin poster. Prin perete. Prin lumile virtuale, în lumea lui. În lumea pe care a descifrat-o pentru noi. Pe care a profeţit-o. Simţeam, de fiecare dată, cum ele îşi descarcă în mine sutele de mega de amintiri, le vedeam, le ştiam, le simţeam toate alea ale lor, toate alea pe care nici un bărbat pînă la mine n-a putut să le simtă. De ce? DE CE? – mă întrebam, de ce eu, tocmai eu? Poate că durerile le sînt date femeilor pentru a fi conştiente că ele sînt cele care duc mai departe viaţa umanităţii, că fără durere nimic nu e, nimic nu se poate naşte, nimic nu poate dăinui. Dumnezeu, sau cine ne-o fi creat, a pus în ele durerea, le-a dat lor durerea poate pentru că nu a avut suficientă încredere în noi, bărbaţii, sau poate ca o compensare a celor pătimite de Fiul Său…

Pfui! Cu siguranţă că am luat-o razna, jur să nu mai las niciodată să trecă şase luni fără să. Fără să mă.

– Cornelia, ah, Cornelia…

S-a prăbuşit lîngă mine şi n-am ştiut nici atunci, cum n-am ştiut niciodată, de cîte ori am fost cu vreo femeie, cine de cine s-a folosit, care dintre noi a avut mai mult de cîştigat, dacă de cîştig poate fi vorba…

M-a mai sărutat o dată pe umărul drept, pe urma lăsată de dinţii ei…

Cînd? Cînd m-a muşcat în halul ăsta, aveam să mă întreb mai tîrziu, atunci cînd m-am privit în oglinda de la baie şi muşcătura ei era singura dovadă că ea fusese aici, singura dovadă că nu înnebunisem de singurătate, cînd m-am gîndit că poate singurătatea îmi fusese dată aşa cum femeilor le era dată durerea, că poate singurătatea nu era decît calea pe care ajungeam într-un fel la El, indiferent cine o fi El…

…apoi a plecat. Pentru că asta-i meseria femeilor: să plece. Pleacă, uneori, chiar şi atunci cînd rămîn lîngă tine.

Sînt două ore de cînd a plecat şi nu încetez să mă minunez de toate cîte mi se întîmplă, de viaţa asta care e rînduită după nişte legi al căror înţeles mereu îmi scapă, oricît m-aş chinui să-l descifrez în cîntecul păsărilor sau în căderea frunzelor, în primii fulgi de zăpadă sau în zvîcnetul sîngelui, zvîcnet care se potoleşte la fel de brusc cum începe, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar exista aşa ceva, deşi ştiu bine că nici o secundă din viaţa noastră nu contează mai mult ca acele clipe în care dăm în clocot, în care, uneori, pare că ne dăm seama de ce avem sîngele cald şi de ce atunci cînd murim sîngele ne îngheaţă, că asta e moartea, de fapt, clipa în care ne îngheaţă sîngele, clipa în care nu ne mai dorim nimic, în care nimeni şi nimic nu ne mai poate face să dăm în clocot…

Da, mi-e dor de Cornelia, au trecut de-abia două ore şi mîinile mele, carnea mea tînjesc după ea, e ceva în mine care a rămas parcă desperecheat în clipa în care ea a ieşit pe uşă, mi-e greu fără ea, tresar la orice zgomot, la orice pîrîit de mobilă, de parcă ar fi ea, călcînd cu tălpile goale pe podele, orice umbră aruncată pe perete de lumina care se ia la trîntă cu firele de praf mă face să întorc capul, de parcă ar fi umbra lăsată de ea cînd s-a ridicat de pe mine şi s-a dus la baie, toate celulele corpului meu o strigă, o laudă, o cheamă, o cheamă, da, pentru că a pus capăt singurătăţii mele, fie şi temporar – dar temporare sînt toate pe lumea asta, nu? -, pentru că a făcut încă o dată să-mi dea în clocot sîngele, pentru că, în braţele ei, m-am simţit încă o dată viu, viu, viu.

Atunci am înţeles că, în această dimineaţă, William Gibson mi-a ascultat ruga şi mi-a dat subiectul pentru blogul de azi.

*

William Lotek Sendai-Seven mai priveşte o dată, recunoscător, posterul cu William Gibson, îşi desprinde sticul pe care îl păstrează întotdeauna la gît, pe un şnur de piele, îl înfige în unitate şi salvează blogul.

Din stradă se aude, pentru a cîta oară?, glasul sidirromului:

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Două case mai încolo, chiar sub ferestrele lui Sandii, William Sandii Zeiss-Ikon pe numele ei de gibson, cişmeaua picură leneş, stropii se preling spre pămînt, elastici, aşa face apa asta groasă, dacă ar avea mîini şi picioare s-ar ţine strîns de gura ţevii, parcă ştie că, o dată căzută în pulberea de pe stradă, aceasta o va înghiţi de parcă nici n-a fost. Apoi, deodată, ţîşneşte şuvoi ca şi cînd o mînă nevăzută ar fi învîrtit robinetul înţepenit de ani şi ani, şi acum e rîndul apei să-şi rîdă de colb, să-l transforme în noroi, să-l întindă, să-l răsucească, să-l împingă la vale. Pe poarta casei iese o arătare neagră care, în aceeaşi clipă, din aerul încins, din apa curgînd, se materializează lîngă cişmea. E Trinity, pisica aia ţicnită pe care o ştiu toţi, aia care mănîncă ciorbă, aia care adună chiştoacele de ţigară din scrumiere, aia care, la opt dimineaţa, la unu, la şase şi la unşpe noaptea zbiară miu! miu! miu! miu! pînă vine cineva la ea şi îi dă să mănînce. În timp ce mănîncă mormăie, scuipă, pufneşte şi nimeni nu îndrăzneşte s-o deranjeze, nimeni, nici Matrix Reloaded, nici MP3, motanii negri tuci, cu cîte o mustaţă albă, care-şi fac şi ei veacul pe-acolo, poate chiar la Sandii, cine ştie? Pisica întinde o lăbuţă spre jetul de apă, vrînd parcă să-l agaţe, să fugă cu el undeva, într-un loc numai de ea ştiut, întinde şi cealaltă lăbuţă, nu, nu vrea să fugă cu şuvoiul, vrea doar să bea. Pînă la urmă intră cu totul sub jet, cu gura deschisă, jucîndu-se cu el, ţopăind cu apa curgînd pe ea, e udă fleaşcă şi de la o fereastră se aude un glas de femeie:

– Fă, ţicnito! Ţie nu ţi-a spus nimeni pînă acum că eşti pisică şi pisicilor nu le place apa? Uită-te la motanii ăia, îi vezi? Nu-i vezi, normal. Ăia nu se cred cîini…

Sandii? Sandii să fie? Nuuu…. Nu poate fi ea. Sandii stă în casă, cu tastatura pe genunchi, scriindu-şi romanul, ăla din care pîrleşte în fiecare zi cîte un capitol, ăla pe care-l adună colecţionarii, aspiranţii la statutul de gibson şi bogătanii care-şi construiesc pereţi de sidiuri.

E zăpuşeală, e vremea pîrlitului, a arsului, e ora la care prin Cuiburi se adună lansatorii frecîndu-şi mîinile, mîngîindu-şi buzunarele, „să vină sidiurile, să dăm cu ele-n populaţie!”. Şi sidiurile vin, tot vin, îşi descarcă marfa în Reţea, năvălind apoi prin sîrme în monitoare sau direct în creierele mufiştilor deja dependenţi…

Unii pîrlesc materialul, alţii îl ard pe sidiuri, alţii îl lansează în Reţea, alţii îl citesc, îl comentează. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în lumea profeţită de William Gibson – după unii, după ceilalţi lumea asta n-are nici o legătură cu el, lumea fiind mult mai caldă, mai luminoasă, mai acceptabilă.

*

„De pîrlit, l-am pîrlit. Acuma hai să-l ardem!” îşi spune Lotek, în timp ce-şi bagă capul prin laţul şnurului de care e prins sticul. Cît timp îşi caută hainele, ia legătura cu pasatorul lui

(„băi, prea multe operaţiuni trebuie făcute ca s-arunci un blog în Reţea, dar dă-o-n mă-sa, toţi trebuie să trăiască!”)

şi îl anunţă că e gata. Pasatorul, la rîndul lui, îl va anunţa pe lansator să-i facă programarea la Cuib, altul decît cel de care aparţine, evident. Curioasă nevoia asta de celebritate, coexistînd cu atracţia anonimatului… Îşi găseşte cămaşa atîrnîndu-i de cablurile monitorului, pantalonii lîngă pat, chiloţii… chiloţii… îi găseşte şi pe-ăia între pat şi perete şi nu numai, nu numai. Acolo jos, în întuneric, privirea îi este atrasă de strălucirea unui ambalaj de Inscriptor. Da, fără îndoială, este un ambalaj de Inscriptor.

„Futu-i! M-a înregistrat, curva dracului! Chirăielile mele, oftatul şi gemetele, suspinul, ultima suflare… La dracu’! Or să rîdă toţi de mine. Pe canalul ăla toată lumea rîde de toată lumea. Or să-mi numere toate accesările înregistrărilor… Or să scoată compilaţii… The Best of… Vai de curu’ meu. Îmi vor rîde-n nas toate femeile pe care-o să le mai chem vreodată la mine… Perverşi! Voyeuri! Trăim într-o lume de voyeuri. Cum dracu’ de nu mi-am dat seama?! Cică astea au un tatuaj undeva, undeva… dar unde? În mă-sa! Că parcă mie-mi mai ardea de căutat tatuaje… După şase luni pe uscat cui îi mai arde de căutat tatuaje?! Ce, îmi dădea mîna să-i zic la revedere, drum bun, salută-le pe curvele-cu-cip din partea mea?! Ei, la urma urmei… Asta e. Asta e! Dobitocule. Dobitoculeee!!!”

Pînă îi trec toate astea prin minte, e gata îmbrăcat.

„La urma urmei, hai să vedem partea bună: mi-am tras-o. Mi-am tras-o, băăă, mi-am tras-o! Cu o curvă de-aia cu cip mi-am tras-o. Tu-ţi morţii mă-tii de nenorocită! Pentru cine dracu’ lucrezi, fă? Cine te plăteşte pentru gemetele mele? Cine va plăti să le audă?”

„Gemete? Gemete, spui? Grohăieli, nene. Ca porcu faci”.

„Ştii ce? Nu eu te-am chemat. Nu eu te-am ademenit cu una-alta, nu te-am minţit, nu m-am lăudat, nu, nu, nu. Eu n-am făcut nimica…”

„Asta cam aşa e. Mai nimica…”

„Ia mai du-te dracului!”

„Ba dute tu, vedeateaş în Iad…”

„Iadul este dincolo de uşa asta” mai gîndeşte Lotek, William Lotek Sendai-Seven, şi păşeşte dincolo de uşă. Dar nu înainte de a se întoarce spre peretele cu posterul şi de a rosti din nou rugăciunea:

– Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă şi mai departe.

(va urma)

(Vremea zăpușelii (2), (3), (4))

Povestirea „Vremea zăpușelii” face parte din volumul TRANSFER (Millennium Books, 2012, cu o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: