„Glitcherine“ este o povestire pe care am publicat-o pe blogul Moshul SF în martie 2012, iar de acolo a ajuns în antologia Cele 1001 de scorneli ale moșului SF (Millennium Books, 2012, editor Ștefan Ghidoveanu), care va fi lansată la Gaudeamus.

Cu puțin timp în urmă, Moshul SF a publicat confesiunea makingoafă a mai-în-dreapta-semnatului despre nașterea acestei povestiri.

Makingoful îl ciți la Mosh, aici vă ofer începutul povestirii.

Stăteam la Josephine, la masa mea favorită, bîndu-mi berea cu înghiţituri rare, dîndu-i timp să-mi curgă pe gîtlej, gros, fără grabă şi cu gust amar, ca viaţa mea de pînă atunci. Urmăream cu privirea o muscă mare, albastră, care părea a-şi fi propus să nu lase neatinsă nici o halbă de bere din încăperea aia.

Atunci am văzut-o.

De-abia intrase pe uşă şi rămăsese acolo, luîndu-i pe muşteriii acelei ore de amiază la verificat de parcă ar fi fost dosare răsturnate pe biroul unui funcţionar care se zbate între lenea de toată ziua şi zelul celui care se ştie favoritul şefilor.

Faţă. Sîni. Coapse. În acel moment invidiam musca, voiam să fiu eu o muscă, să-i dau ocol, s-o văd şi din spate, că avea dreptate Bug atunci cînd zicea „Adevărata faţă a femeii este curul“. Dar nu eram o muscă, nu eram decît un om, un bărbat, aşa că stăteam la masa mea şi-mi încercam puterile de telepat „aici, fata, aici“. Şi sigur că există un dumnezeu al golanilor, un dumnezeu al beţivilor, aşa cum există şi un dumnezeu al celor din categoria detectiv-particular-ieşit-la-agăţat.

Cînd a dat cu ochii de mine mi-a părut că-mi ia la numărat nasturii de la costum, de la cămaşă şi, poate, dacă n-ar fi fost masa între noi, ar fi ajuns şi la şliţul pantalonilor… Zbîrci! Acolo am fermoar. Dar mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, mîndru de cămaşa mea Valentino pe care o îmbrac de fiecare dată cînd ies la agăţat.

Ştiu că unii dintre voi o să spună „nu ti cred, ăi, la agăţat la amiază?“, dar le-aş spune ălora: şi cînd să ieşi la agăţat fără să pară că ai lipit pe frunte „voulez-vous coucher avec moi?“, că seara e clar. Toată lumea care umblă îmbrăcată în pantaloni face asta. Pe cînd la prînz, în pauza de masă… Te dai ocupat, te dai bengos, om de afaceri, patron, director — şef adică. Şi intri în conversaţie aşa, să ceri oţetul, să-ţi alunece mîncarea pe gît…

Mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, dar mi-am înghiţit cuvintele cînd am văzut că se apropie, se aşază înaintea mea, îşi scoate o ţigară din poşeta Prada (Prada pe dracu’! Chinezii să trăiască!), şi-o înşurubează într-un port-ţigaret lung cît furtunul de la perfuzia bunicului… Unde-o fi încăput în poşetuţa aia? Dar degeaba încercăm noi, bărbaţii, să înţelegem cum reuşesc femeile să pună într-o poşetă ceea ce noi, pe viaţa mea!, n-am reuşi să înghesuim nici măcar într-un geamantan, degeaba, trebuie practică pentru asta, generaţie după generaţie, trebuie s-o ai în gene, în gena aia cum-să-îndeşi-Titanicul-într-o-poşetă.

— Se poate?

Mamă, ce voce avea! Mamă, ce… Eram excitat, super-interesat, super-incitat, super-nedumerit de ce căuta fiinţa aceea angelică la masa mea, super-disponibil, super-ofertă, 2 în 1…

— Se poate, puiule, cum să nu se poată…? Dar, dacă nu ţi-e cu supărare… Ce?

— Eşti Homer Goian, nu?

A rîs? A rîs! Pe bune că a rîs. Dacă nu cu gura, atunci cu ochii, cu umerii, cu sînii, cu mîinile… Toată lumea rîde de numele meu, toată lumea. Noroc că-s bun în ceea ce fac şi lumea alege să vină la mine pentru ceea ce sînt şi pentru ceea ce pot, nu pentru cum mă cheamă. Dintre toţi clienţii pe care i-am avut pînă acum, nici unul — dar absolut nici unul — nu m-a căutat după ce mi-a găsit numele în cartea de telefon.

Mă scuzaţi. Am uitat să mă prezint: sînt Homer Goian, detectiv particular. Şi-s bun al dracului!

(restul povestirii în antologia Cele 1001 de scorneli ale moșului SF , Millennium Books, 2012, editor Ștefan Ghidoveanu, sau pe blogul Moshul SF)