DCSF

Mai am cîteva pagini și sînt gata cu revizuirea materialului pentru volumul …nici Torquemada, cel de-al doilea volum de publicistică pe care-l public și care, ca și primul (Nu sînt guru, Tritonic, 2007), cuprinde articole publicate în revista Observator cultural (acum perioada cuprinsă este mai 2007  – mai 2009).

Volumul va apărea în colecția Metatext și va avea o prefață de Mircea Opriță.

Și pentru că peste două săptămîni îl vom vedea cu toții la Bookfest, public aici un articol:

DCSF

S-au împlinit în martie patru ani de cînd apare rubrica aceasta, săptămînă de săptămînă (cu foarte puţine excepţii), şi nu cred că am răspuns vreodată la întrebarea De ce SF?

Ce-i face pe oameni să se apropie de acest gen? De ce le place unora să citească astfel de cărţi, de ce le place să le scrie, să le editeze (iar aici mă refer strict la cei care editează cărţi din pasiune pentru gen şi nu doar din raţiuni comerciale)?

Dacă îi iei la întrebări pe fanii genului ţi se va pomeni de Jules Verne şi H.G. Wells, de fasciculele CPSF din biblioteca (podul) casei sau, în cazul generaţiilor mai tinere, de Frank Herbert sau Isaac Asimov. Poate chiar de William Gibson, care a însemnat întîlnirea hotărîtoare pentru mine; fără Gibson aş fi rămas, probabil, un cititor ocazional de „literatură de anticipaţie“ sau, în orice caz, n-aş fi apucat-o pe drumul pe care am apucat în anii ’90.

De ce SF? Pentru că este un loc al evadării, o posibilitate de fugă – sau explorare – care stîrneşte gena exploratorului din noi. În fiecare carte SF găseşti o lume întreagă de cercetat, de înţeles, iar dezvoltarea personajelor, a poveştii, îşi află împlinirea în această lume şi nu în alta.

Te poţi lăsa furat de gadgeturi, de minunate invenţii sau de speculaţii, şi dacă ai o minte cît de cît dedată cu abstractul, cu gîndirea ştiinţifică, toată recuzita aceasta devine un joc al minţii, dătător de fiori.

Dar s-a spus, de mulţi ani, că literatura SF nu este despre gadgeturi, ci despre oameni. Care oameni? Cei pe care-i vedem pe stradă sau în autobuz? Sefeul e despre oamenii care trăiesc în condiţiile propuse de autor, în ipotezele lansate, despre oamenii care relaţionează cu un mediu (natural, social, filozofic – dacă vreţi) inventat/propus. Personajul din SF este omul supus unor teste, aşa cum, înainte de a fi lansate pe piaţă, automobilele sînt supuse testelor pentru a prevedea cum se comportă în anumite condiţii.

Evident, un scriitor poate alege să scrie despre gadgeturi sau să scrie despre oameni. Poate alege să scrie despre o navă, o armă, o clanţă – ce minunată e aceasta, cîte lucruri se pot face cu ea, cum funcţionează (în cele mai mici amănunte), iar personajul nu este decît cel care te conduce printre ele, este doar acela care apasă clanţa… Sau poate alege să scrie despre acel personaj, iar nava, arma, clanţa nu sînt decît obiecte, aşa cum, pentru oamenii din jurul nostru sînt maşinile, ceasurile, pixurile etc. Şi povestea să fie a personajului.

E greu să scrii SF. Un scriitor obişnuit (de mainstream; facem deosebirea aceasta între mainstream şi gen) scrie despre oameni şi toată atenţia şi harul lui sînt concentrate asupra acestora. Restul… este la îndemînă. Altcineva a făcut lumea, iar el n-are altceva de făcut decît s-o lase să existe în jurul personajelor. Un scriitor de SF însă trebuie să-şi creeze lumea. De la peisaje la tehnologie, de la micile lucruri care definesc fiecare om în parte la felul în care acestea îi modelează comportamentul, aspiraţiile şi calea spre împlinirea lor. Şi – cel mai greu dintre toate – întreg acest ansamblu trebuie să funcţioneze. Să fie credibil. Să nu dea impresia de fals, de contrafăcut, de artificial.

Pentru că cititorul de SF este, la rîndul lui, un om pregătit, instruit, citit, care, în multe cazuri, este specializat în domeniul abordat de scriitor. Şi-atunci nu-l poţi minţi, minciuna se deşiră şi tu, ca autor, îţi pierzi credibilitatea. Şi degeaba personajul are nişte trăiri, dacă ipoteza de la care se pleacă e falsă. E chestie de matematică: ai distrus ipoteza, s-a ales praful şi de concluzie. Un om dintr-o lume falsă nu poate fi decît tot fals.

Şi de-abia de aici încolo se poate vorbi despre harul scriitorului, despre dragul lui de cuvinte, despre măiestria cu care ştie să le aleagă şi să le pună alături în pagină. De-abia de aici încolo putem vorbi de literatură, aşa cum o înţelege toată lumea.

De aceea, atunci cînd îi iese, scriitorul de literatură SF este cu adevărat un creator. Şi este un om liber tocmai din acest motiv: că nu e constrîns de înfăţişarea şi regulile lumii care există în afara celor patru pereţi între care vieţuieşte. Poate oricînd să deschidă uşa şi afară îl va aştepta o altă lume, ale cărei reguli sînt făcute de el.

Am zis mai devreme „atunci cînd îi iese“. Păi toată literatura despre care se vorbeşte, despre care merită vorbit, este cea care „iese“. Indiferent de gen, 90% din ce se face e bun de aruncat, după cum se spune, aşa că şi sefeul de calitate e de căutat tot prin acele zece procente de reuşite. Cu cît se publică mai mult, cu atît numărul care exprimă cele zece procente este şi el mai mare.

De ce SF? Pentru că aceia care iubesc genul, fanii adică (şi aici ar trebui incluşi nu numai cei cărora li se adresează „produsul“, dar şi producătorii, fie ei scriitori, artişti plastici, pînă la editori, redactori etc., pentru că şi ei se consideră fani), au un sentiment de apartenenţă la un grup, se cunosc între ei, relaţionează, se adună la conferinţe locale, regionale, naţionale, continentale sau mondiale, se strîng în jurul blogurilor mai nou, ţin permanent legătura unii cu alţii, cititorii între ei sau cititorii cu scriitorii şi editorii… Un scriitor de SF este mult mai apropiat de cititorii lui, se află aproape în permanenţă în contact cu ei, nu numai cu ocazia lansărilor de carte, cînd schimbă două vorbe amabile şi dă un autograf. Există o solidaritate, un sentiment al împărtăşirii a ceva ce au ei în comun, şi de asta nu are parte chiar orice scriitor.

În toate aceste rînduri nu am vorbit despre eşecuri. Despre revistele care mor – fie din cauze financiare, fie din cauza distribuţiei, fie că nu ajung la o anume calitate. Despre cărţile care nu ajung la sufletul cititorului, care dezamăgesc – fie ca veridicitate a lumii propuse, fie ca realizare literară. Dar eşecurile, şi aici, nu fac decît să pună în valoare reuşitele. Sau, poate, aici mai mult decît oriunde.

De ce SF? Uite-aşa, pentru că unii dintre noi îl iubesc, şi dacă ajungi să iubeşti ceva, chiar nu mai contează de ce.

(Observator cultural, Nr. 470-471, 16 aprilie 2009)

Anunțuri

Un răspuns

  1. O veste care ma bucura mult:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: