Arhive zilnice: 14 aprilie 2011

Premii, amenințări, lehamite

Începusem însemnarea asta în urmă cu cîteva zile, vrînd să dau un răspuns cuiva, pentru că eram în măsură să-l dau, deși omul nu mie îmi pusese întrebarea.

Încercam să ignor amenințarea din același mail în care punea întrebarea (cam arogantă totuși). N-am mai fost amenințat de mult. Se pare că există oameni care trec la amenințări atunci cînd nu-i bagi în seamă suficient (cel puțin nu atît de mult pe cît cred ei că li se cuvine). Amenințări cu tribunale, cu… Bine, sînt de tot rîsul amenințările, motivele mai ales.

Să revenim la întrebare. Care întrebare? M-a întrebat pe mine cineva ceva? Nu mi-a pus nimeni nici o întrebare, așa că la ce să răspund? Deci nu voi mai da acel răspuns. Oricum subiectul era minor.

*

Un altul e apucat iarăși de filoxera care l-a mai pocnit cîndva și scrie din nou articole prin care își face de rîs propria publicație. Chiar nu e nimeni să-i spună Maître, dă-i un telefon și înjură-l de ce vrei tu, dar nu scrie porcăriile alea în revista asta, că-i păcat de numele ei la care muncim de 30 de ani. Nu e nimeni să-i spună. Așa cum n-a fost nimeni să-i spună data trecută, cînd mi-a dedicat o serie de editoriale, cele mai mizerabile editoriale pe care le-am citit în ultimii 25 de ani (nu le pun la socoteală pe alea din România Mare, care sînt cam la fel – deși eu nu cred că sînt la fel, Vadim are talent pentru asta, e dotat, are vînă, are mînă… în nemernicia lui, Vadim e scriitor totuși).

Citind articolul lui supărat, m-am întrebat: ce-am scris, domnule, așa nasol în articolul ăla despre Sesiunea Helion? Noroc că omul dă un link la articolul din Observator cultural, ca să vază lumea cît de ticălos sînt! L-am recitit și… zău dacă mai înțeleg ceva. Lasă că un paragraf întreg (aproape 900 de semne, cam 15% din tot textul) îi este dedicat lui (și parcă nu sînt înjurături, nu-l fac nici ignorant, nici răuvoitor, nici tulburat psihic). Mi-a făcut impresia că a extras trei propoziții din pasaje diferite, le-a pus una lîngă alta și s-a comportat de parcă tot articolul meu ar fi constat în alea trei propoziții.

Cînd iei o propoziție dintr-un pasaj cu un anumit subiect și te miră că nu e în concordanță cu o altă propoziție, dar din alt pasaj, care are alt subiect, undeva ceva nu e în regulă.

Dar dacă vrem să dăm cu cineva de pămînt ce mai contează despre ce e vorba în propoziție?

*

Un alt frate căuzaș zice că a vorbit cu un mare scriitor la Belgrad. Pomenește de o experiență neplăcută a omului cu o editură din România (eu cred că atunci cînd folosești cuvîntul țeapă lumea se gîndește la ceva anume. Nefinalizarea unui contract n-aș numi-o chiar țeapă. Și poate că normal ar fi să auzi ambele variante și apoi să tragi concluzii. Dacă ții neapărat să tragi tu concluziile). Apoi mai spune că de-acum DOUĂ edituri din România nu vor mai ajunge la operele maestrului. DOUĂ? Adică s-a fript cu o editură și nu va mai da la două? Ca în cîntecelul ăla cu ceata lui Pițigoi dai într-unul țipă doi? Care-o fi a doua? Cu ce-o fi greșit a doua editură? L-o fi contactat a doua editură pe scriitorul sîrb? S-o fi arătat interesată măcar? Are să-i dea bani a doua editură și nu-i dă? Știa maestrul sîrb măcar de existența acestei a doua edituri pînă cînd nu i s-a spus alo, șefu, nici cu ăia să nu mai ai de-a face? Sau e treaba aia la care românii sînt mari maeștri internaționali: se duce unul și zice bă, să nu faci afaceri cu X, că e nașpa rău, m-a supărat pe mine, cred că mă urăște.

*

Mi-e silă. Scîrbă. Lehamite. De unde s-or fi adunat, fraților, toți indivizii ăștia? Cum or fi răsărit? Din ce mlaștini? Unde-or fi stat ascunși pînă acum? Unde erau prin ’96 – 2000 sau după aia? De ce n-au făcut și ei o revistă atunci, ca să aibă lumea unde publica, să nu se ducă totul dracului? Unde au pus ei mîna să facă ceva, înainte de a se apuca să defrișeze pentru că au ei de pus o panseluță…? Au apărut din neant, din coșmarurile cine știe cui, acum, cînd lucrurile începuseră s-o ia binișor din loc și ce fac? Împroașcă cu noroi tot ce mișcă, ne fac de cacao peste tot pe unde își lasă balele și întăresc impresia (care exista cîndva) că sefiștii sînt o adunătură de ciudați, duși cu pluta (sau cu capul) și nu merită să ne legăm la cap cu ei.

Îmi pare rău că am ajuns aici unde sîntem. Uneori îmi pare rău pînă și că mi-am petrecut ultimii (aporape) 25 de ani cu sefeul. Noroc că tot în sefeul ăsta am întîlnit oameni extraordinari, scriitori extraordinari și mă bucur de prietenia și respectul lor, acestea două izvorînd din ceea ce facem fiecare și nu din unirea întru pîrjolirea ținutului și distrugerea indivizilor.

*

Îmi cer scuze de la cei care se așteaptă să mai scriu despre sefeul românesc, dar sînt într-o situație cam ciudată: dacă scriu laudativ despre unii o iau pe coajă; dacă îi critic, o iau și mai și; dacă nu-i pomenesc, mă dau în judecată că le prejudiciez imaginea prin omisiune. Așa că una tot va trebui s-o aleg. Am s-o aleg pe-aia cu luatul pauzei.

Așa că o să iau o pauză de la blogurile, site-urile și „realizările“ celor care se consideră drept-credincioșii sefeului românesc și cred că alții ca ei nu mai există și nici n-ar trebui să existe. E prea mare haznaua, tovarăși. Ați ajuns cu ea în sufragerie.

%d blogeri au apreciat: