În Galileo nr.3 mi-a apărut o nuvelă, „O hucă în minunatul Inand“.

Iată prologul și capitoul 1, spre ațîțare. Dacă v-a plăcut bufonul… poftiți de luați revista (comenzi aici).

O hucă în minunatul Inand

Pentru a înţelege de ce s-au întîmplat toate acestea, care este semnificaţia lucrurilor, ar trebui să mă întorc în timp la momentul în care am primit ultima comandă: Kill Lotek. Mi-a sunat ca un titlu de film. Ca al unei cărţi poliţiste. Ca numele unui blog.

Acesta este blogul Kill Lotek scris de mine, William Tally Metro Holografix, gibson de două ore şi, ca orice gibson, dornic şi dator să pîrlească în fiecare zi cîte ceva. Nu ştiu dacă, pentru acest blog, va mai exista şi un mîine. Nu ştiu nici măcar dacă pentru mine va mai exista un mîine. Aşa că, dacă vreau cu adevărat să desluşesc înţelesul întîmplărilor din ultima vreme, dacă vreau cu adevărat să aflu cine sînt, ce sînt, să nu mai pierdem vremea, să încep să scriu faptele, aşa cum au fost, aşa cum le-am trăit. Cum zicea cineva, „Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti“.

Prolog

În meseria asta e bine să lucrezi cu o agenţie. Ai parte de clienţi simandicoşi, cîştigi bine, treaba se face curat şi beneficiezi şi de asigurare în caz că ceva nu merge ca lumea. Greu e să iei proba, să obţii angajarea. Dup-aia, totul e OK. Discreţie maximă. N-ai grija zilei de mîine. Stai acasă, primeşti telefonul, te duci, se face Transferul – adică îţi faci treaba, care-o fi aia -, iei banii. Şi habar n-ai de nimic. Ca şi cînd lucrul ăla nici nu ţi s-ar fi întîmplat.

Habar n-am cum se face Transferul ăsta. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Îmi cumpăr televizor şi îl folosesc şi nu mă interesează cum ajung imaginile alea pe ecran. Aşa cum nu mă interesează ce se întîmplă în cipurile şi în sîrmele din calculator sau cum funcţionează un telefon. De ce m-ar interesa Transferul?

Ştiu doar că şi clientul, şi gazda sînt băgaţi în nişte cilindri uriaşi şi, cînd iese de-acolo, clientul iese într-un alt trup, cel al gazdei. Cei doi cilindri sînt în camere separate şi asta îi asigură clientului protecţie. În relaţia asta a lor „de serviciu“ doar clientul îşi cunoaşte gazda, ea niciodată nu-şi cunoaşte „chiriaşul“. Ca de obicei, atunci cînd unul plăteşte, iar celălalt este plătit, cel care dă banul este avantajat. Dar practica, în timp, duce la nişte proceduri, la nişte termeni contractuali în care nici cel care-şi vinde ce are de vîndut nu este lăsat de izbelişte.

Mai rău e dacă nu iei proba la agenţie şi trebuie să-ţi cauţi un peşte. Ăştia sînt cam ciudaţi. Odată ţi-o trag – cică te testează! – şi se ştie că nu dispun de cine ştie ce condiţii. Operatorii lor sînt tot nişte marginali, la limita legii, indivizi care au pierdut la viaţa lor, dar măcar au lucrat în laboratoare cîndva, ştiu meserie. E ca atunci cînd mergi cu trenul urban: mai pe la suprafaţă, mai pe sub pămînt… Dar măcar ai peştele care veghează, se interesează de clienţi, cine sînt, de ce au nevoie de tine, ce vor de la viaţa ta. De reţinut e asta: veghează. Să nu păţeşti nimic. Să te simţi în siguranţă.

Şi mai rău e cînd ajungi pe străzi şi eşti la mîna tuturor dezaxaţilor. Nu ştii niciodată cine îţi sînt clienţii şi care sînt scopurile lor. Şi nici nu cîştigi cine ştie ce. Trebuie să ai operatorul tău (care mai vrea şi el mici „servicii“ gratis!) şi, în condiţiile astea nu poţi spera decît la unul care nu mai are dreptul de a profesa, unul care-şi face treaba clandestin, în laboratoare improvizate, cu tehnică depăşită, dar funcţională. Din cauza condiţiilor precare în care operează ai toate şansele să rămîi cu sechele. Să nu uiţi, să te trezeşti uneori din somn crezîndu-te altcineva, dînd telefoane unor oameni pe care nu-i cunoşti, mergînd la adrese neştiute fiind convins că mergi acasă.

Dar asta aveam s-o aflu cu timpul, pe propria-mi piele, cum se spune. La început n-am ştiut, n-a ştiut nimeni. Acum ştiu că probabilitatea ca, după Revenire, să rămîi cu ceva din fostul client, nu e neglijabilă. Ăsta e riscul tău, ca gazdă, dar şi riscul clientului care-şi joacă identitatea, dincolo de toate poveştile despre confidenţialitate… Se spune că fiecare primeşte de la viaţă atît cît poate plăti.

Şi dacă asta nu e de-ajuns?

Eu am trecut prin toate stadiile şi nu sînt chiar mîndru de mine. Dar am supravieţuit. Aşa că, în condiţiile ştiute, ar putea totuşi să fie şi ăsta un motiv de mîndrie. Nu însă şi ăla că am ajuns ceea ce sînt.

Sînt o hucă, da. Dar asta sîntem toţi, indiferent dacă lucrăm cu agenţii, cu peşti sau pe cont propriu. Sînt o hucă şi îmi place. Cred că îmi place, din moment ce n-am renunţat la asta după toate cîte mi s-au întîmplat. Problema, pentru mine, n-a fost dacă voi deveni o hucă sau nu. Problema mea a fost ce fel de hucă voi deveni.

1. Un client ca oricare altul

Totul a început după divorţ. Cine crede  că divorţul e o treabă uşoară se înşală. Şi nu e vorba de bani, numai de bani. Deşi Camelia m-a lăsat fără un chior. Mi-a luat casa, banii, copiii. Cică să se asigure pentru viitor. Cică n-avea încredere în mine că aş putea contribui constant la creşterea copiilor. Şi de-aia a vrut să aibă totul de la început. Iar judecătorului i s-a părut OK. Judecătoarei, că era femeie. Aşa îmi şi explic…

Nu, n-a fost vorba de bani, numai de bani. Aveam o meserie bună, puteam găsi oricînd angajamente noi, puteam face bani. Dar a mai fost şi sentimentul ăla de abandon, m-am simţit aruncat la gunoi, la gunoiul societăţii, şi nu mi s-a părut drept. Mi-a părut că societatea şi-a bătut joc de mine luîndu-mi totul: casa, banii, copiii.

Cred că am vrut să mă răzbun. Pe ea, pe societate. Şi cum puteam s-o fac mai bine decît încurajînd lucrul care, îmi părea mie atunci, era cel mai periculos pentru ea? Cum puteam să mă răzbun mai bine decît punînd umărul la alunecarea societăţii pe panta aia periculoasă de care tocmai aflase? Ziarele erau pline de semnale de alarmă care dezvăluiau consecinţele negative ale  răspîndirii pe scară din ce în ce mai largă a ceea ce s-a numit Transfer… Iar fraza asta sună exact ca un citat dintr-un ziar, e o mostră de limbaj de celuloză, limbajul presei…

Aţi observat, cred, ce uşor ajungem să ne pliem limbajul pe subiectul care ne obsedează, ce uşor ajungem să vorbim exact ca indivizii în mijlocul cărora trăim. Aşa cum fac scriitorii cu personajele lor, cînd le pun să vorbească diferit, tocmai pentru a le individualiza… Dacă îi intersează asta, dacă respectă regulile, dacă nu cumva romanele sau povestirile lor nu sînt decît nişte monoloage auctoriale, nişte discursuri şi, eu cel puţin, trebuie să recunosc că accept şi asta dacă frazele îmi sună într-un fel, într-un anume fel, de neconfundat. OK, să vorbească toate ca unul, dar să nu fie felul în care vorbesc încă o sută de scriitori, aşa cum ziarele folosesc toate acelaşi limbaj, ăla pe care l-am numit de celuloză.

Să ne întoarcem la Transfer…

*

A fost ca un joc mai întîi, o joacă de bogătaşi (şi sînt destui cei care zic că mai bine rămînea aşa, ca multe altele), apoi ca o boală – s-a descoperit că dădea dependenţă. Tot mai mulţi oameni solicitau Transferul, aşa cum am zis, la început ca o joacă, ca un capriciu, ca o satisfacere a curiozităţii. Apoi au găsit o adevărată plăcere în asta. Apoi nu s-au mai putut abţine şi au făcut-o din nou şi din nou… cheltuindu-şi banii şi neuronii în folosul agenţiilor care se ocupau de treaba asta. Iar cînd n-au mai avut bani suficienţi şi-au căutat gazdele pe străzi… Cît de degenerat poţi fi ca să salţi tot felul de nenorociţi de pe stradă să le acaparezi trupurile fie şi numai pentru cîteva ore? Sau cît de disperat?

Am fost şi eu un client al agenţiilor. O dată, de două, de nouă. Ca fiecare. Ştiţi cum e. Probabil, la o vîrstă, toţi vrem să avem ochii albaştri, să fim bruneţi, cu un sac de muşchi pe noi, să se uite femeile în urma noastră, să fim doriţi de femei, de femeile măritate mai ales, alea pe care ni le închipuim scoase pe vecie de pe piaţă. Ei aş! Pe vecie! Haida-de! Am aflat că ele de-abia aşteaptă să calce strîmb, iar cele care n-au făcut-o n-au făcut-o pentru că nu au avut ocazia, pentru că n-au întîlnit bărbatul pentru care să fie dispuse s-o facă. Adică, în alţi termeni, nu li s-a ghicit preţul corect. Că, pînă la urmă, la asta ajungem, la preţul corect.

Toată treaba asta e valabilă şi pentru femei. Numai că ele n-au a se lupta pentru a atrage privirile bărbaţilor, pentru a-i face să calce strîmb. Ei calcă strîmb din construcţie. La ei călcatul strîmb e chestie congenitală, de parcă s-ar fi născut toţi cu luxaţie de şold. Ei n-au nevoie decît de o privire, de un zîmbet… Femeile au puterea asta de a mişca lucrurile doar cu privirea. E de-ajuns să se uite la un bărbat mai mult de două secunde, că sîngele ăluia îşi schimbă automat mersul şi, în loc să circule conform algoritmului prestabilit, o ia razna şi se adună în… acolo… În fine.

Îmi amintesc că marea descoperire am făcut-o cînd, în catalogul agenţiei pe care o frecventam, am dat peste Conan, grădinarul vecinilor noştri. De multe ori, în după-amiezele de vineri, îl admiram, da, ăsta este cuvîntul, cum tundea iarba Ambersonilor. Cum le aranja florile şi copăceii din faţa casei. N-am făcut niciodată legătura între prezenţa lui acolo, vinerea, şi absenţa lui Ted Amberson care, întotdeauna, în weekend avea de făcut deplasări lungi… Ei, aveam să aflu, cu altă ocazie, că deplasările lui nu erau chiar atît de departe. Dar toate la timpul lor.

Ziceam că într-o zi l-am găsit pe Conan în catalogul agenţiei. OK, mi-am zis, ia să vedem cum e să fii grădinarul Ambersonilor… L-am ales, am plătit, am intrat în sala de operaţii şi am plecat de acolo pe picioarele lui. Era într-o vineri, evident. Urma să petrec o după-amiază tunzînd gazonul familiei Amberson, stînd în preajma Veronicăi, fără ca ea să ştie că, în trupul sportiv după care li se scurgeau ochii tuturor femeilor de pe stradă, eram eu. Speram să aflu secrete bine ascunse? Niscaiva picanterii? Speram să profit şi eu de…? Habar n-am. Poate cîte ceva din toate astea.

Era o vineri frumoasă de septembrie, lumina cădea pieziş peste case colorînd iarba într-un verde care-ţi creştea pofta de viaţă, un verde erotic, plin de pofte disimulate…

E o lumină specială în cartierul nostru, în Sistemul Solar. Aici, la marginea oraşului – a nu ştiu cîta margine a oraşului care îşi adaugă la fiecare cîţiva ani cîte un nou cartier, pe măsură ce imigranţi de toate naţiile, de toate rasele vin valuri-valuri  – lumina vine parcă pieziş, profitînd de lipsa formelor de relief. E mai lumină, mai… Spre deosebire de partea veche a oraşului, de străduţele umbrite de sub Muntele, de clădirile vechi făcute din materiale tradiţionale care nu ştiu să reţină lumina, s-o concentreze pentru a o reda străzilor echilibrînd astfel puterea soarelui.

Cele 20 de grade şi efortul pe care-l făceam scoteau transpiraţia din mine, năclăindu-mi tricoul. Am terminat de tuns iarba, am înlăturat-o pe cea tăiată, am instalat furtunul şi am început să stropesc gazonul proaspăt ferchezuit. Veronica nu se arătase deloc, dar îi ghiceam privirile pe după perdelele bucătăriei. Mi-am scos tricoul şi m-am stropit cu furtunul, să mă răcoresc. Peste drum, madam Kujewski încremenise cu pungile în mîini într-o căutare a cheilor în geantă care părea să nu aibă sfîrşit. Alături – la mine acasă! – perdelele de sus – de la dormitorul nostru! – parcă s-au dat la o parte lăsîndu-mă să ghicesc şuviţele blonde ale Cameliei. Mă aştepta, îi spusesem la telefon că am ceva de lucru şi voi veni mai tîrziu. Mă aştepta… cu ochii pe Conan. Pe mine. Pe el.

– Conan, nu vrei un pahar cu apă? Îmi pare că te-ai cam încălzit…

A naibii Veronica! Poate că ea avea nevoie de ceva care s-o mai răcorească… M-am dus în bucătărie aşa cum eram, cu bustul gol, cu bretelele salopetei atîrnîndu-mi pe lîngă coapse, cu stropii de apă încă sclipindu-mi pe braţele de împrumut ale lui Conan.

– Şi ia zi, Conan, ce mai faci tu?

– Păi, stropesc gazonul, doamnă Amberson.

– Veronica, te rog…

– Veronica, mi s-au arcuit buzele cărora, dacă aş fi fost femeie, nu le-aş fi rezistat nici o clipă în plus, nici o clipă care să le dea prilejul să zică mulţumesc, acum mă duc să-mi termin treaba.

I-am simţit tremurul, în bărbie, în muşchii faciali. I-am văzut degetele de la mîini, nervoase, agăţîndu-se de un şervet de bucătărie. Se ţinea tare, tipa! Voia şi nu voia.

Am dat pe gît apa din pahar şi i-am spus ce era de spus:

– Mulţumesc doamnă, Veronica, acum mă duc să-mi termin treaba.

Şi ea n-a mai zis nimic, m-a lăsat să plec! A dracu’ muiere! A trebuit să mă stropesc din nou cu furtunul, de data asta mă încălzisem pe dinăuntru şi îmi aminteam senzaţia, era aia pe care-o simţeam de fiecare dată cînd, de la geamul biroului meu de la masardă, o vedeam pe Veronica Amberson, pe terasa din spatele casei ei, acolo, la etaj, unde nu putea fi văzută din stradă, făcînd plajă. Goală, goală în toată splendoarea ei. Asta se întîmpla în fiecare vară, în weekendurile în care Ted Amberson era plecat în călătoriile lui de afaceri. Cred că în zilele alea mi s-a înşurubat mie în minte ideea…

Ce e aia fidelitate? Să nu te culci cu alte femei? Să nici nu te gîndeşti la asta? Să-ţi impui să n-o faci? De ce? Dacă tot îţi zboară mintea… Care e diferenţa dintre gînd şi faptă? Cu ce e mai păcătoasă fapta decît gîndul?

Problemă falsă, bineînţeles, pentru că a minţi, a fura, a ucide… a preacurvi… sînt fapte, nu gînduri. Faptele se pedepsesc, nu gîndurile. Sîntem o societate bazată pe fapte, nu pe gînduri. Tribunalele judecă fapte şi se bazează pe mărturii, pe dovezi care înseamnă fapte, lucruri concrete. Pedeapsa este ceva concret, deci nu poate avea drept cauză decît tot ceva concret, adică fapte…

În sîmbăta şi duminica ce au urmat am stat lipit de biroul meu de la masardă, cu ochii prinşi ca nişte abţibilduri pe geam. A fost cald, foarte cald pentru luna septembrie, Ted era plecat, iar Veronica a petrecut foarte mult timp pe terasă. Goală, aşa cum avea obiceiul. A stat pe burtă, pe spate, pe-o parte şi pe cealaltă. Parcă o făcea într-adins, parcă ştia că sînt acolo. Ştia? La un moment dat, era sîmbătă, a început să se mîngîie, să se joace cu păsărica şi mi-a părut că mă priveşte fix în ochi, mi-a părut că pentru mine face toată chestia aia, că totul nu este decît o reprezentaţie pentru un singur spectator, eu. Evident, o făcea pentru ea, dar dacă aşa mi s-a părut mie?

Toată săptămîna am stat cu ochii pe casa lor. Cînd plecam la serviciu, cînd veneam. Am schimbat chiar vreo două vorbe cu Ted într-o dimineaţă, mai multe decît o făcusem tot anul. Chiar şi ei i-am spus o dată

– Bună dimineaţa, doamnă Amberson.

– Bună dimineaţa, vecine, mi-a răspuns ea şi mi-a aruncat un zîmbet, frate geamăn cu acel zîmbet pe care mi-a părut că mi-l adresase sîmbătă după… după.

Chiar ştia că mă uitasem la ea, că o spionam din spatele geamului, de la mansardă?

Vineri i-am spus încă de dimineaţă Cameliei că voi întîrzia, am plecat chiar mai repede şi de la serviciu, am trecut pe la agenţie, am semnat formularele, am răspuns din nou afirmativ la întrebarea „sînteţi de acord să fiţi grădinar pentru o zi?“ – mă avertizaseră, ca şi data trecută, că omul avea un job în după-amiaza aia.

Da, gazdele erau de două feluri: unele disponibile total, altele aveau programul lor care nu putea fi deturnat. Era şi ăsta un criteriu în alegerea pe care o făcea clientul. Erau clienţi care se transferau în paraşutişti, în poliţişti… Fiecare cu damblaua lui, fiecare căutînd ce-i lipsea sau ce credea că-i lipseşte, că ar vrea să fie. Mereu m-am întrebat cum pot să mai fiu eu într-o gazdă cu anumite talente şi ele să nu se piardă. Nu ştiu cum, dar am aflat că se poate. Nu sînt o fire foarte curioasă, adică sînt, dar în limite normale, nu-mi duc curiozităţile pînă la extrem, nu-mi dedic viaţa cine ştie căror mari revelaţii… Sînt curios, dar atît. Poate de aceea nu sînt decît ceea ce sînt. Chiar dacă, uneori, mi-aş dori mai mult de la mine, mi-aş dori să fiu mult mai mult. Dar totul rămîne doar  dorinţă, o dorinţă ascunsă, aşa cum, probabil, au toţi oamenii pe lumea asta.

Am ajuns la casa Ambersonilor cu inima bubuindu-mi în piept, eram sigur că asta avea să fie ziua, acea zi în care fanteziile mele se vor împlini.

Cînd am auzit-o pe Veronica strigîndu-mă, am simţit pe loc că am o erecţie cum nu mai avusesem în viaţa mea. E drept că nici un instrument ca al lui Conan nu mai avusesem…

Am intrat în bucătărie ud leoarcă, cu bustul gol, cu bretelele salopetei atîrnîndu-mi pe lîngă coapse. Parcă retrăiam aceeaşi secvenţă, parcă intrasem într-o buclă, dar speram ca, de data asta, deznodămîntul să fie altul, graful să fie mai bine trasat, mai atent, variabilele să fie identificate mai corect.

Veronica m-a poftit să iau loc pe un scaun, mi-a adus paharul cu apă şi a rămas acolo, lîngă mine, aproape atingîndu-mă. Era într-un halat subţire prin care îi ghiceam formele, şi nici nu-mi era greu să i le ghicesc, doar o văzusem de atîtea ori goală, pe şezlongul de pe terasa din spate. Am dat paharul pe gît şi un fir de apă mi s-a prelins din colţul gurii spre bărbie. S-a aplecat şi uşor, cu limba, a cules pentru ea cîteva picături. I-am băgat o mînă pe sub halat şi am urcat tot mai sus pe pulpa ei pînă am dat de locul acela care era gata să mă primească. Şi chiar m-a primit, n-avea nimic pe ea decît halatul ăla care, nu ştiu cum, s-a deschis deodată lăsîndu-i la vedere pielea pe care, de dincolo de geamul biroului de la mansardă, am tot încercat s-o ghicesc cît era de fină, de mătăsoasă… Ei, uite că pielea ei era dincoace de închipuirile mele, era chiar la marginea mea, o simţeam în vîrful degetelor şi era mai mult decît orice închipuire avusesem vreodată. Veronica era o femeie minunată şi a fost o amantă desăvîrşită şi atunci şi în alte zile de vineri care au urmat.

Apoi a venit ziua în care nu l-am mai găsit pe Conan în catalogul agenţiei. Şi n-am mai lipsit nici eu vinerea de acasă. Într-o altă zi Camelia mi-a spus:

– Ştii că, la un moment dat, intrasem la bănuieli cu vinerile alea ale tale? Am crezut că profiţi de faptul că vecinul nostru, domnul Amberson, e plecat mereu din oraş şi ţi-o pui cu nevastă-sa.

– Şi? Acum nu mai crezi asta?

– Nu, între timp am aflat care era treaba. Madam Amberson şi-o trăgea cu grădinarul. Ştia toată strada, numai bărbat-su nu ştia. L-au concediat şi l-au mai acuzat şi de agresiune sexuală. Pe grădinar. Pe Conan.

– Şi?

– Şi-atît.

– Doar atît?

– Da. Ce vrei mai mult? m-a întrebat ea, un pic arţăgoasă, mi-a părut.

Ce voiam mai mult… Voiam să-mi spună cum fugise Conan în seara în care Ted Amberson a apărut acasă şi l-a prins făcînd nebunii cu nevastă-sa. Voiam să-mi spună cum a fugit Conan pe geamul din spate şi cum, tot pe geamul din spate, a intrat la noi în casă. Cum a găsit-o pe ea, Camelia, singură, ieşind de sub duş şi fîţîindu-se prin casă în pielea goală, aşa cum îi era obiceiul, şi tare-mi mai plăcea chestia asta!, cum i-a spus ea

– Şi? Ai venit să mi-o tragi şi mie?

cum a spus el

– Da, am venit să ţi-o trag şi ţie.

şi cum s-a lipit ea de el spunîndu-i

– Atunci trage-mi-o!

şi cum i-a tras-o el în toate felurile, înclusiv în alea pe care ea nu le-a practicat niciodată cu mine, pe care mi le-a refuzat întotdeauna, că-i era ruşine, zicea. Voiam să-mi spună toate astea, să  le recunoască, deşi eu le ştiam, le ştiam pentru că, în seara aceea, Conan eram eu, eu, eu, dar ea nu ştia asta.

Atunci s-a dus dracului căsnicia mea, chiar dacă a mai trecut o vreme pînă la divorţ, dar şi obiceiul meu de a frecventa, ca orice om de bun-simţ şi cu o oarecare doză de responsabilitate, agenţia.

Ceea ce n-a însemnat că m-am lăsat de sportul ăsta definitiv. După o vreme am început să experimentez, să mă afund în mocirlă, să văd pînă unde pot merge cu ticăloşia, că ticăloşie e să-ţi baţi joc de alţii şi tot ticăloşie e şi atunci cînd îţi baţi joc de tine însuţi. Mi-am căutat gazde prin cîrciumi. Am luat bătaie de la peşti – e drept, de cîteva ori le-am cam deteriorat marfa, băgîndu-mă în tot felul de încăierări din care gazdele mele ieşeau mai mereu tare şifonate. Apoi am renunţat la protecţia pe care o ofereau peştii, deşi pe toţi pereţii erau anunţuri care îi atenţionau pe cei care aveau de gînd să apeleze la astfel de servicii. Peştii încă mai ofereau o garanţie, o protecţie cît de cît. Mi-am căutat gazde pe stradă şi am ştiut ce înseamnă umilinţa şi durerea şi neputinţa, suferinţa fizică şi psihică, am aflat cum e să faci lucruri împotriva credinţelor proprii, cum e să faci lucruri care nu se fac, pe care nici un om cît de cît sănătos la cap nu le face.

De cîteva ori, mort de beat, am ajuns acasă în trupurile gazdelor mele şi i-am spus cuvinte urîte Cameliei…

După o vreme, sătulă de toate aventurile astea ale mele, a divorţat, lăsîndu-mă singur, fără casă, fără bani, fără copii, fără nimic pe care să-mi sprijin viaţa ca s-o pot duce mai departe.

*

Am zis că totul a început după divorţ, dar din cele povestite pînă acum se pare că mă contrazic. Poate e doar tendinţa omenească de a da mereu vina pe alţii. Poate că, dacă n-ar fi fost incidentul ăla cu Conan, eu şi Camelia… Viaţa mea ar fi fost alta. N-aş mai fi făcut lucrurile care au dus la divorţ şi, evident, n-aş mai fi făcut lucrurile pe care le-am făcut după divorţ. Pentru că lucrurile grave, cu adevărat grave, s-au întîmplat după divorţ şi au fost generate de starea mea de după…. Sau poate, din nou, încerc să dau vina pe alţii: pe Camelia, pe judecătoare…

Tot ce pot să spun acum e că, după divorţ, a trebuit s-o iau de la cap, şi ce era să fac dacă nu lucrul pe care începusem să-l învăţ, lucrul care-mi intrase deja în sînge, numai că acum trebuia s-o fac din cealaltă perspectivă, cea a gazdei…

Aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea, de o schimbare majoră, ceva care să-mi răstoarne planurile, perspectivele. Atunci, după divorţ, m-am hotărît să fiu o hucă.

Ce fel de hucă? Urma să aflu…

 (Textul integral în GALILEO nr.3)