Ion Hobana

Ion Hobana a împlinit 80 de ani pe 25 ianuarie 2011. Ce poţi să scrii despre Ion Hobana într-un număr fix de semne tipografice – oricare ar fi acel număr – şi să rămîi cu conştiiinţa că ai spus tot ce era de spus?

Aşa cum domnia sa a scris despre H.G. Wells şi despre Jules Verne, cu siguranţă se va găsi cîndva cineva care să scrie o carte şi despre viaţa şi opera lui Ion Hobana. Sînt convins că vor fi mai mulţi cei care vor scrie, pentru că omul şi-a folosit cei 80 de ani cu sîrg.

Ion Hobana are în spate o operă vastă, manifestîndu-se în mai multe direcţii spre care l-au împins curiozitatea, talentul şi o putere de muncă extraordinară.

De la debutul din 1955, cu povestirea Glasul mării, a scris proză şi a publicat-o în revistele vremii, în antologii şi în volume ca Oameni şi stele (1963), Un fel de spaţiu (1988) şi Timp pentru dragoste (2009), dar şi lucrări de critică, teorie şi istorie literară: Vîrsta de aur a anticipaţiei româneşti (1969, Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Special „Europa“ – Trieste, 1972), Maeştrii anticipaţiei clasice (1975), Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne (1979, Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Special „Europa“ – Stresa, 1980), Science fiction. Autori, cărţi, idei (un volum în 1983, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, şi al doilea volum în 1986), Un englez neliniştit. H.G. Wells şi universul SF (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), şi cea mai nouă apariţie editorială, Peste o sută şi o mie de ani. O istorie a literaturii franceze de imaginaţie ştiinţifică până la 1900 (2010). A fost publicat în reviste şi antologii din străinătate, i s-au tradus cărţi, a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale.

Adică sînt 80 de ani trăiţi şi munciţi, toate lucrurile astea constituind ceea ce se cheamă o carieră de excepţie. Şi o viaţă dedicată literaturii SF, de la teza de licenţă (prima din România, dedicată sefeului) pînă la miile de pagini scrise despre Jules Verne şi la cele scrise despre H.G. Wells, cei doi întemeietori ai sefeului modern, sau pînă la creaţia originală, a cărei chintesenţă o constituie recentul volum Timp pentru dragoste (2009), alcătuit din „Douăsprezece povestiri SF în dulcele stil clasic“, despre care am scris undeva: „Povestirile lui Ion Hobana, citite acum, sînt ca acel parfum pe care, cu siguranţă, mulţi dintre noi l-au simţit cîndva în diverse case şi pe care, din cînd în cînd, îl simt pe stradă, deşi parfumul cu pricina nu se mai produce de mult, dar iată, cineva e în posesia, poate, a ultimului flacon de pe Pămînt“… sau pînă la cel mai proaspăt volum publicat, Peste o sută şi o mie de ani. O istorie a literaturii franceze de imaginaţie ştiinţifică până la 1900 (2010), încununarea unei munci istovitoare (şi izbăvitoare, aş zice, aşa cum este orice proiect grandios dus la bun sfîrşit).

Cum spuneam, despre viaţa şi opera lui Ion Hobana se vor găsi alţii care să scrie cărţi. Ce-aş putea eu să mai adaug la aceste modeste rînduri omagiale ar putea fi cîte ceva despre partea „civilă“ a personalităţii lui Ion Hobana, despre partea văzută a omului. Mi-e deopotrivă uşor şi greu să fac asta, uşor pentru că am avut ocazia să-l cunosc personal, să particip la adunări publice (cenacluri, lansări de carte, premieri) împreună sau în public, ca spectator, greu pentru că sînt convins că n-am văzut tot ce era de văzut, că n-am intuit tot ce era de intuit despre o personalitate uriaşă, care copleşeşte chiar şi atunci cînd stă într-un fotoliu, nu zice nimic, ci doar priveşte lumea din încăpere. Ion Hobana emană ceva, există o aură acolo, există ceva mai mult de o jumătate de metru de jur-împrejur impregnat cu personalitatea proprie, aşa cum o are fiecare om, la Ion Hobana aura aceasta ia în stăpînire locul întreg. Dacă ţi se spune „maestrul e în sală“, nici nu e nevoie să-l fi cunoscut vreodată, nici nu e nevoie să-i fi văzut fotografia sau să-l fi văzut într-una dintre numeroasele apariţii televizate, ajunge să faci o tură cu privirea prin sală şi vei şti cu siguranţă cine este maestrul. Pentru că Ion Hobana are o eleganţă a ţinutei pe care n-am mai văzut-o la nimeni, pentru că simpla lui prezenţă impune un anume comportament celorlalţi şi asta se vede cu ochiul liber.

Mă leagă de Ion Hobana multe întîmpări, de la prima ediţie a Premiilor „Vladimir Colin“ (iată încă o iniţiativă a lui în sprijinul recunoaşterii şi promovării valorilor din sefeul românesc), cînd scriitorul român împreună cu scriitorul francez Gérard Klein au înmînat primele trei Premii „Vladimir Colin“ (eram atunci, în 2000, Ona Frantz, eu şi Andrei Valachi, în ordinea clasamentului), la simpozioane, convenţii naţionale sau la vizitele pe care, cu oarecare sfială, i le-am făcut în apartamentul de pe bulevardul Magheru (nu multe, şi mereu cu teama că îi răpesc, egoist, din timpul pe care l-ar dedica scrierii unei noi cărţi).

Dar momentul care mă leagă cel mai mult de Ion Hobana a avut loc într-o zi de martie a anului 1999, cînd a vorbit la lansarea volumului meu de debut (se întîmpla la Bucureşti, eu locuiam în Iaşi pe vremea aceea). Au contat nu numai vorbele pe care le-a spus atunci, prezentîndu-mi cartea (îmi ceruse şpalturile, să citească tot, ca să ştie despre ce e vorba – a fost una dintre primele lecţii directe pe care mi le-a dat), vorbe pe care, cu părere de rău mărturisesc că le-am uitat. Ci întreaga lui prezenţă, de la faptul (de neînchipuit cu nişte ani înainte) că a acceptat să mă prezinte lumii ca pe un nou scriitor, pînă la calmul cu care a întîmpinat mica întîrziere (cărţile au venit de la Iaşi, de la tipografie, cu cîteva minute înainte de ora lansării) şi pînă la felul în care a ştiut să mă încurajeze, să mă pregătească pentru prima mea întîlnire cu publicul.

Nu ştiu dacă în felul în care mă port eu acum, cînd lansez cărţile altora, este ceva din felul în care l-am perceput eu atunci, în 1999, pe Ion Hobana. Vreau să cred că există ceva, că am rămas cu ceva din prima mare lecţie de „a fi scriitor“ pe care am primit-o.

Într-o lume care pare să-şi fi pierdut apetenţa pentru modele, existenţa acestora, din ce în ce mai discretă, este cu atît mai valoroasă, iar noi, contemporanii lor, ar trebui să fim cu atît mai recunoscători că ele există.

Şi iată ce mai scriam atunci cînd am comentat volumul Timp pentru dragoste: „În SF clasicii sînt foarte aproape de noi, ca timp al trăirii (şi al mărturisirii), iar expresia clasic în viaţă nu are nimic peiorativ, nici exagerat. În cîteva zeci de ani genul a înghiţit o istorie întreagă, astfel încît scriitorii anilor ’60 – ’70 sînt pe bună dreptate clasici. Unul dintre clasicii literaturii SF româneşti este Ion Hobana“.

(articol publicat în Observator cultural, nr. 302 (560), versiunea online, din 28 ianuarie 2011)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: