Arhive zilnice: 14 iulie 2010

Norii mei

E bun titlul pentru această însemnare, așa se cheamă blogul lui Valentin Nicolau unde am citit o însemnare cu titlul „Artă cu intermediari“. Însemnarea se referă la lumea teatrului, dar problema este valabilă în orice domeniu artistic. Pentru că peste tot se întîmplă fel și fel de lucruri care strică regulile sau încalcă legile, și lucrurile astea se adună zi de zi, an de an, pînă o să ajungem să nu se mai poată face nimic. De ce? pentru că prea mulți au ales să fie doar spectatori, cum îi numește Valentin Nicolau la finalul însemnării sale. Prea mulți tac pentru că nu e-n firea lor să se bage. Pentru că nu vor să-i deranjeze pe X sau pe Y. Pentru că mai bine îți vezi de ale tale. Care ale tale, frate? Că TOATE sînt ale tale. Că dacă unii încalcă azi drepturile de autor ale lui X, mîine ți le vor încălca pe ale tale.
Da, e grav cînd toți tac. E grav pentru că tăcerea îi transformă în complici.

Și cam asta e starea mea din ultima vreme. Probabil mulți se întreabă de ce mă agit atît, în fond  ce mare lucru s-a întîmplat, ce interese am eu în treaba asta? Păi cum să nu mă agit? Cum să stau pasiv cînd văd ce se întîmpă și, în același timp, să mă gîndesc că într-o zi poate vor fi și în țara asta lucrurile normale? Dacă stăm pasivi nu vor fi niciodată normale. Normalitatea nu e pentru cei pasivi.

Am o silă în mine față de ce se întîmplă în ultima vreme… Față de toți „curajoșii“ care se ascund sub pseudonime și poartă un război inventat de ei, și scriu și scriu tot felul de măgării, pe unde apucă, cu ură le scriu, doar pentru că îți mai permiți din cînd în cînd să le atragi atenția că mai greșesc. De unde oare convingerea asta a lor că se pricep la toate și că le fac pe toate fără cusur? Pînă și cînd vine vorba de o lege care are niște precizări foarte clare ei preferă să argumenteze tot cu ce își imaginează, în loc să pună mîna și să citească legea aia ca să se lămurească. Dar preferă să greșească cu „partidul“ decît să aibă dreptate cu „dușmanul“, nu?
Tare mi-e silă.
Din cînd în cînd îi apucă pe cîte unii pofta să mă vîneze pe unde mă prind. Nu știu de ce. Lumea e mare, e loc pentru toată lumea, n-au decît să facă ceea ce cred ei că e de făcut. Și dacă au parte și de critici, mai bine să stea să vadă dacă sînt întemeiate și apoi să riposteze cu argumente. Că dacă îi zic unuia că e prost și el îmi zice că nu știu care cunoscut al meu are un neg pe nas, asta nu-l face pe el mai puțin prost. Ba dimpotrivă, aș zice.
Da, mi-e silă de toată treaba asta, mi-e silă că unii nu văd lucrurile decît în alb și negru, că dacă nu-i lauzi 100% te trec automat pe lista dușmanilor, dacă le mai faci cîte o observație ai aceeași soartă… Și îmi pare rău, în același timp, de prieteni care, prin tăcere, devin complicii acestora. Poate că ei habar n-au de ce se întîmplă, poate că pe ei nu-i întreabă nimeni… Dar de pe margine așa se vede. A fi (doar) spectator se poate confunda prea adesea cu a fi complice.

Și parcă nu mai am chef să strîng mîini și să mă port frumos cu oameni care pentru o observație făcută despre „realizările“ lor dau cu mine de pămînt, cu oameni care intervin pe la edituri să nu-mi apară cărțile, cu oameni care vorbesc cu angajatorul meu să mă dea afară și să-i angajeze pe ei, cu oameni care față în față cu mine sînt numai lapte și miere, și cum întorc spatele împroașcă cu noroi. Altfel toți oamenii ăștia se poartă de parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat (sau cred ei că lucrurile astea nu se află). M-am cam săturat să fac pe „băiatul bun“, pe ăla care îi ajută pe toți, pe ăla care pune umărul, care trage de unul și altul să-i scoată în față și apoi se alege cu disprețul „proaspetelor vedete“. Chiar m-am săturat.

Cam asta e starea mea de-o vreme încoace. Cam ăștia sînt norii mei de-acum.

%d blogeri au apreciat: