Arhive lunare: iulie 2010

Dilemateca nr.51, august 2010

De-abia azi a apărut (cel puțin prin zona noastră) noul număr, 51, august 2010, al revistei DILEMATECA.

Contribuția mea se cheamă „Și clasic, și modern, și bun“, și se referă la volumul Povestiri de duminică, de Mircea Opriță (Millennium Press, 2010).

Observator cultural, 29 iulie 2010

În nr.535 al revistei Observator cultural, din 29 iulie 2010, la rubrica FANTASY& SCIENCE FICTION, articolul Fandom.

Cît de mare este literatura mică?

Revin asupra numărului din Dilema veche, a cărui temă este: Cît de mare este literatura mică?

Articolele sînt pe net, așa că se pot citi:

Adina Popescu – Majore şi minore în literatură – argument

Florin Lăzărescu – O mînă moartă

Tudor Călin Zarojanu – Minor. Sol Minor

Radu Pavel Gheo – Literatură de mic consum

Grigore Cartianu – În căutarea scrisului pierdut

Roxana Din – Literatură fără referinţe

George Arion – Atac în bibliotecă

Alina Miron – Luxul de a scrie cărţi pentru copii

Michael Haulică – Metoda Columb inversată

Radu Paraschivescu (interviu) – Inflaţia de impostori virusează literatura

Marilena Șerban – Clasici şi vampiri, pe băncile şcolii

Observator cultural, 22 iulie 2010

În nr.534 al revistei Observator cultural, din 22 iulie 2010, la rubrica FANTASY& SCIENCE FICTION, articolul Despre criterii.

Dilema veche, 22 iulie 2010

A apărut un nou număr al Dilemei vechi, cu o temă interesantă: Cît de mare este literatura mică?


Printre semnatarii textelor la temă: Radu Pavel Gheo, George Arion, Florin Lăzărescu etc. Mai e și un interviu cu Radu Paraschivescu.

Iar una dintre intervenții îmi aparține și se cheamă „Metoda Columb inversată“.

LATER EDIT: Între timp revista a fost pusă pe net, așa că am pus linkuri la temă și la articolul meu. Iaca și poza:

Train – Hey, Soul Sister

Un cîntecel vesel pentru știu-eu-cine.

Adio, bă!

    Radu Cosașu despre Livius Ciocârlie, care vorbea despre Lucian Raicu, care spunea: „cine n-a făcut nimic nu poate să ierte pe cine n-a făcut destul“.

    Mie mi-a trecut prin cap în ultima vreme doar zicerea aia cu facerea de bine… sau ailaltă cu nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită.

    Bă băieți, bucurați-vă, ați cîștigat. N-o să mai scriu despre voi, n-o să vă mai amintesc în ceea ce voi mai scrie (în afara celor două materiale care sînt gata, predate, așteptîndu-și ziua apariției). O să mă prefac că nu existați. N-aveți decît să faceți de-acum înainte ce vă taie capul și cum vă taie capul. Poate o să apară alții care să vă atenționeze cînd greșiți. Iar dacă nu… asta e. Să fiți sănătoși și convinși că nu greșiți și nu meritați decît laude pentru tot, dar pentru absolut tot ce faceți.

    Chiar jucați murdar. Nu îmi imaginam că doar pentru orgoliul vostru acceptați să pierdem, eventual, noi toți unele lucruri pe care le-am obținut cu greu. Dar se pare că atunci cînd răutatea și prostia își dau mîna, se poate orice. În lipsa argumentelor e bună și bîta. Și dacă nu merge cu minciunile despre „dușmanul de clasă“, trebuie atacați prietenii, familia, colaboratorii etc. Chiar nu credeam că gîndiți așa. Îmi pare rău să văd că m-am înșelat.

    OK. Ați cîștigat, dar nu mă opresc din a vă mai menționa numele (adică deloc, da? Nici măcar atunci cînd faceți lucruri bune), de teamă. Nu pentru că aș avea eu ceva de pierdut. Ce-aș pierde? Ce-ați vrea voi să pierd și v-ar face fericiți? O rubrică ici și colo? Nu cred că o voi pierde. Dar și dacă ar fi așa. Care-o fi gheșeftul vostru? Că decît să scriu eu despre sefeul românesc (și să mai atrag atenția asupra greșelilor – în fond, dacă n-am dreptate, mi se poate spune asta, cu argumente, evident altele decît cele referitoare la ce-mi mai fac prietenii sau cine finanțează revistele la care colaborez), mai bine să n-o facă nimeni? Dacă asta vreți, OK, așa să fie. În fond n-a trecut chiar atît de mult de cînd asta era situația, nu? Parcă nu ne plăcea, ne era nasol cînd revistele literare (și cititorii lor) ignorau sefeul… Să revenim la situația de-atunci e foarte ușor și ia mult mai puțin timp decît ne-a luat s-o schimbăm.

    Mi-e silă. De-aia voi tăcea de-acum despre voi. Pentru că nu știți ce înseamnă liberatatea ideilor, pentru că nu știți ce înseamnă dialogul, nu știți să recunoașteți cînd greșiți, nu știți nici măcar să spuneți altora că greșesc… Bîta, calomnia, minciuna, intrigile… da, pe-astea le știți.

    Așa că puteți privi cu burțile în tavan și să beți o bere. Caftangiii și-au făcut datoria. Puteți spune că ați cîștigat. Murdar, dar ce mai contează?! Scopul scuză mijloacele, nu? Și cînd se găsește cine să-și mînjească mîinile pentru micile debarasări… e perfect. „Să trăiască ai noștri!“ („și numai ai noștri“) – se pare că ăsta vă e sloganul, nu?

    Era o replică într-un film românesc, vechi (accentul se pune pe primul A):

    Adio, bă!

    Observator cultural, 15 iulie 2010

    În nr.533 al revistei Observator cultural, din 15 iulie 2010, la rubrica FANTASY& SCIENCE FICTION, articolul Reviste și asociații.


    Norii mei

    E bun titlul pentru această însemnare, așa se cheamă blogul lui Valentin Nicolau unde am citit o însemnare cu titlul „Artă cu intermediari“. Însemnarea se referă la lumea teatrului, dar problema este valabilă în orice domeniu artistic. Pentru că peste tot se întîmplă fel și fel de lucruri care strică regulile sau încalcă legile, și lucrurile astea se adună zi de zi, an de an, pînă o să ajungem să nu se mai poată face nimic. De ce? pentru că prea mulți au ales să fie doar spectatori, cum îi numește Valentin Nicolau la finalul însemnării sale. Prea mulți tac pentru că nu e-n firea lor să se bage. Pentru că nu vor să-i deranjeze pe X sau pe Y. Pentru că mai bine îți vezi de ale tale. Care ale tale, frate? Că TOATE sînt ale tale. Că dacă unii încalcă azi drepturile de autor ale lui X, mîine ți le vor încălca pe ale tale.
    Da, e grav cînd toți tac. E grav pentru că tăcerea îi transformă în complici.

    Și cam asta e starea mea din ultima vreme. Probabil mulți se întreabă de ce mă agit atît, în fond  ce mare lucru s-a întîmplat, ce interese am eu în treaba asta? Păi cum să nu mă agit? Cum să stau pasiv cînd văd ce se întîmpă și, în același timp, să mă gîndesc că într-o zi poate vor fi și în țara asta lucrurile normale? Dacă stăm pasivi nu vor fi niciodată normale. Normalitatea nu e pentru cei pasivi.

    Am o silă în mine față de ce se întîmplă în ultima vreme… Față de toți „curajoșii“ care se ascund sub pseudonime și poartă un război inventat de ei, și scriu și scriu tot felul de măgării, pe unde apucă, cu ură le scriu, doar pentru că îți mai permiți din cînd în cînd să le atragi atenția că mai greșesc. De unde oare convingerea asta a lor că se pricep la toate și că le fac pe toate fără cusur? Pînă și cînd vine vorba de o lege care are niște precizări foarte clare ei preferă să argumenteze tot cu ce își imaginează, în loc să pună mîna și să citească legea aia ca să se lămurească. Dar preferă să greșească cu „partidul“ decît să aibă dreptate cu „dușmanul“, nu?
    Tare mi-e silă.
    Din cînd în cînd îi apucă pe cîte unii pofta să mă vîneze pe unde mă prind. Nu știu de ce. Lumea e mare, e loc pentru toată lumea, n-au decît să facă ceea ce cred ei că e de făcut. Și dacă au parte și de critici, mai bine să stea să vadă dacă sînt întemeiate și apoi să riposteze cu argumente. Că dacă îi zic unuia că e prost și el îmi zice că nu știu care cunoscut al meu are un neg pe nas, asta nu-l face pe el mai puțin prost. Ba dimpotrivă, aș zice.
    Da, mi-e silă de toată treaba asta, mi-e silă că unii nu văd lucrurile decît în alb și negru, că dacă nu-i lauzi 100% te trec automat pe lista dușmanilor, dacă le mai faci cîte o observație ai aceeași soartă… Și îmi pare rău, în același timp, de prieteni care, prin tăcere, devin complicii acestora. Poate că ei habar n-au de ce se întîmplă, poate că pe ei nu-i întreabă nimeni… Dar de pe margine așa se vede. A fi (doar) spectator se poate confunda prea adesea cu a fi complice.

    Și parcă nu mai am chef să strîng mîini și să mă port frumos cu oameni care pentru o observație făcută despre „realizările“ lor dau cu mine de pămînt, cu oameni care intervin pe la edituri să nu-mi apară cărțile, cu oameni care vorbesc cu angajatorul meu să mă dea afară și să-i angajeze pe ei, cu oameni care față în față cu mine sînt numai lapte și miere, și cum întorc spatele împroașcă cu noroi. Altfel toți oamenii ăștia se poartă de parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat (sau cred ei că lucrurile astea nu se află). M-am cam săturat să fac pe „băiatul bun“, pe ăla care îi ajută pe toți, pe ăla care pune umărul, care trage de unul și altul să-i scoată în față și apoi se alege cu disprețul „proaspetelor vedete“. Chiar m-am săturat.

    Cam asta e starea mea de-o vreme încoace. Cam ăștia sînt norii mei de-acum.

    Observator cultural, 8 iulie 2010

    În nr.532 al revistei Observator cultural, din 8 iulie 2010, la rubrica FANTASY& SCIENCE FICTION, un dialog cu Ciprian Dobra, directorul edituri Alexandria: Editurile mici au venit cu lucruri noi.

    %d blogeri au apreciat: