Natalie Merchant

N-am știut de tanti asta pînă azi, cînd am găsit o însemnare despre ea, mai precis un clip și cîteva cuvinte, pe Șalul e șarpele (blogul l-am descoperit săptămîna trecută și mai trec din cînd în cînd pe-acolo). Am văzut, am ascultat, m-am dus pe Youtube, am mai căutat, am mai ascultat. O să pun același clip totuși, mi-e cel mai apropiat. O ascult pe ea și mă gîndesc la o pagină din cărțile mele. Mai ales din Sara. Nu o pagină anume, ci o pagină. Care-o fi aia. Unde se deschide cartea. Cam așa cum o recitesc din cînd în cînd.

Urmează o chestie miștoooo, mișto de tot. Și nu mă refer doar la muzică. (Sub filmuleț, o pagină din Așteptînd-o pe Sara)

Încă ceva: albumul Leave Your Sleep al lui Natalie Merchant s-a lansat azi.

Pasaj de trecere

Magazinul cu scrisori de-a gata apăru din nimic, din întunecimea pasajului, după ce-am coborît scările. Am trecut de nu ştiu cîte ori prin pasajul ăla şi niciodată nu l-am observat. Nu-mi fac cumpărăturile din pasaje, din ganguri, folosesc pasajele pentru a ajunge pe trotuarul celălalt, pentru a ajunge pe peronul metroului, pasajele nu fac parte din harta pe care o port şi eu, ca orice om, undeva, în praful aşternut pe pantofi, în imagini răzleţe suprapuse peste alte imagini, binecunoscute, ale drumurilor zilnice. Sînt doar pasaje de trecere, legături ale trecutului cu viitorul. Ce am fost, de ceea ce vom fi. Clipe. Nimeni nu-şi încarcă memoria cu femeile de-o oră, cu numele cofetăriei în care bea o răcoritoare cînd afară sînt 40 de grade, cu scîrboşeniile de pe pereţii toaletelor publice, cu magazinele din pasajele de trecere….

Corina mă trimisese aici, n-am crezut nici o iotă cînd mi-a pomenit de magazin prima dată.

– Du-te, tu, de-aici! Care magazin de scrisori? Trec în fiecare zi prin pasajul ăla, nu se poate să tot trec pe-acolo şi să nu-l văd…

Dar el, magazinul, exista. Era în faţa mea, după geam, trei metri lungime şi unul jumate lăţime, era acolo, fără firmă, fără nimic care să atragă atenţia. O uşă banală, toată numai geam, o vitrină mare cît peretele, mă simţeam ca în faţa unui acvariu şi poate chiar eram, poate chiar eram…

Pereţii erau plini de petice de hîrtie, nimic spectaculos, putea fi orice, părea un magazin de felicitări, dintr-alea în care oamenii intră doar de Paşti şi de Crăciun, eventual de 1 martie.

Mi-am făcut curaj şi am intrat. Curaj? Curaj îmi trebuia?

“Ce tîmpit, să mă iau după Corina! C-o fi fost în capul meu? Cîlţi! Aia a fost!”

Corina, cu veşnicele ei aranjamente. Gata oricînd să-ţi facă lipeala cu o gagică mişto, frumoasă, deşteaptă, divorţată şi cu doi copii, evident! Ca să le ai pe toate. Să-ţi umple inima de…. de…

My heart is full…

nu mai ştiu în ce film am dat de replica asta. Sau ea a dat de mine şi mi s-a-nfipt în memorie – abuziv, zic eu – poate exact în locul în care aş fi putut memora magazinul ăla de scrisori. Scrisori gata scrise. Gata de expediat.

Am intrat.

Nu, n-a fost atît de simplu. M-am tot învîrtit prin faţa geamului – nici nu ştiu dacă i-aş putea spune vitrină, pentru că o vitrină are un alt rol, acela de a arăta, de a expune… Geamul ăla nu arăta nimic. Dar sugera. Îţi stîrnea imaginaţia. Îţi spunea că şi tu poţi, că şi tu ai putea…

Am privit o vreme prin el, spionîndu-i întrucîtva pe cei dinăuntru.

Proprietarul era un tip pe jumătate chel – cu fruntea înaltă, cum aveam să aflu că-i plăcea să zică, cu ochelari cu ramă metalică, cu o barbă albă-albă, deşi nu părea trecut de 50 de ani, îmbrăcat mereu ca scos din cutie, în fiecare zi avea altă cămaşă, altă cravată, alt costum – aveam să aflu asta cu timpul, aşa cum aveam să aflu şi că mirosea bine, tare bine, mă nimerise, era chiar Aqua di Gio, ştiu mirosul, avusesem şi eu cîndva, cîştigasem nişte bani în plus şi m-am şi grăbit să mi-l iau, ce era să fac şi eu cu nişte bani în plus decît să-mi iau un parfum, un parfum scump!, dar de prea multă vreme tînjeam după el…

Clienţi nu erau prea mulţi în seara aceea, nici n-aveau unde intra prea mulţi. Am stat o vreme să-i urmăresc, să văd ce fac, cum se comportă, care sînt regulile, pentru că prietena mea Corina nu-mi spusese nimic altceva decît

– Du-te, intră, cască ochii, pătrunde-te de atmosferă, află, află…

Ce? Ce puteam să aflu într-un magazin cu scrisori de-a gata?

De fapt, ca să fiu cinstit, mi-a zis altceva:

(textul integral aici)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: