Arhive zilnice: 18 februarie 2010

Live – I Alone

Simplu: click şi urechea mare. Live – I Alone

Sindromul Calachi-Fujitsu

Să nu dai în boala lui Calachi?

(Un amic de demult – care, între timp, s-a dus să facă pe Lordul John, în Irlanda, într-un sat pe nume Dublin – zicea că boala lui Calachi se manifestă printr-o pornire compulsivă de a-ţi muşca lobul urechii stîngi – parcă de urechea stîngă era vorba…)

Să nu începi să crezi în bardul Cohelio? Că dacă îţi doreşti ceva foarte tare (foarte tare, frate!) atunci tot universul conspiră să-ţi îndeplinească acea dorinţă? Ei, acuma n-o fi fost tot universul, dar cîteva persoane dragi mie tot au fost…

Aşa că, de ziua lui moa, mi s-a făcutără acest cadou

de producţie Fujitsu.

Nu ştiu cum o să-l cheme pînă la urmă. Nenicu. Raul. Motanu. (Adică dacă pe motan îl cheamă MP3 de ce nu l-ar chema pe laptop Motanu?)

Dar cum universul întotdeauna e mai mare decît credem noi, au mai fost nişte persoane dragi mie, care mi-au adus asta:

Adică, cum le-am zis eu, acuma sînt Sacu&Peticu.

Încă două vorbe despre micuţ. Are interfaţă de Bill Gates, adică W7

şi faţă de Kill Bill (volumul 1).

…Şi scris-am astă carte eu, Hattori Hanzo. Man from Okinawa.

Observator cultural, 18 februarie 2010

În nr.513 al revistei Observator cultural, din 18 februarie 2010, la rubrica FANTASY& SCIENCE FICTION, articolul Internet SF 2010 (II).

Fragment:

Probabil că mulţi (cititorii cei mai fideli) au rămas dezamăgiţi săptămîna trecută, cînd am vorbit despre prezenţa sefeului pe internet şi am pomenit doar blogurile scriitorilor, editorilor şi site-urile asociaţiilor, fără a scoate o vorbă despre blogurile fanilor, ale cititorilor, ale celor pentru care, pînă la urmă, facem noi toate cîte le facem, şi ale căror păreri contează, de fapt, mai mult decît credem sau le-ar plăcea să creadă unora dintre noi. Pentru că, dacă cititorilor nu le place ceea ce scriem (sau edităm/publicăm), dacă ei nu cumpără produsele noastre…, aleluia! S-a terminat. Trăim (şi muncim) degeaba. Că greu nu e să găseşti cinci inşi care să te declare genial (dacă şi tu le recunoşti asta, desigur), greu e să-i faci pe oamenii obişnuiţi, de pe stradă, să-ţi cumpere cărţile, să le citească, şi să le mai şi placă. Eventual să mai piardă zece minute scriind despre ele pe blogurile personale. Aşa că să dăm cezarului ce e al cezarului şi… Doamnelor şi domnilor, cititorii!

%d blogeri au apreciat: