Lebăda

„Eu sînt lebăda! Lebăda!”

Aşa au aflat locuitorii oraşului că cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai mîndru cal pe care l-au văzut vreodată a înnebunit.

Nimeni nu ştia al cui este. Nu se ştia nici măcar că ar fi, într-adevăr, al cuiva. Se cunoşteau toţi între ei, ştia fiecare ce au ceilalţi, de la vecinul cel mai apropiat pînă la Ochi-Spart care, de fapt, n-avea nimic acest Ochi-Spart

„locuia într-un fel de baracă, coteţ, ceva făcut din cîteva scînduri, nimeni nu intrase vreodată acolo, oricum, cu greu s-ar fi putut închipui că ar putea încăpea doi oameni în coşmelia ce-l apăra pe Ochi-Spart de soare, puţin de ploaie şi de vînt, de frig nici vorbă nu putea fi, iar după furtunile de nisip, acesta trudea ore în şir să scoată nisipul dinăuntru, înălţînd alături o grămadă cît jumătate din casa lui.”

După ce au ajuns la concluzia că nu aparţine nici unui locuitor al oraşului,

„Ei, cum? Chiar aşa? Cine-l hrănea? Cine-l ţesăla?… Că doar nu era altul mai frumos ca el!”

nu era nici al vreunui bătrîn care murise, aceştia îşi lăsaseră tot ce aveau celor mai tineri

„sau dacă n-au mai apucat, se ocupau oficialităţile de asta mai tîrziu”

au început să se întrebe cine l-a adus totuşi,

„că cineva tot trebuia să-l aducă, nu? Doar n-a picat din cer!”

cînd a fost văzut

„prima dată cu vreo doi ani în urmă, la moară, învîrtea roata”

„Eu l-am văzut parcă mai demult, alerga pe lîngă zidul oraşului, da’ atunci avea cap de om…”

„Ha, ha, ha! Asta-i bună! Cap de om, scriitorule, ţi-a luat scrisu’ minţile, poate era capu’ tău!”

„Nu, credeţi-mă, era într-o noapte, cînd… îmi amintesc foarte bine…”

Scriitorul se foia de colo-colo prin casă, un vînt uşor se făcea simţit încovoind flacăra lumînării şi făcînd dezordine în hîrtiile de pe masă, scria un poem lung, la care se gîndea de multă vreme, un poem despre căutarea identităţii, despre un om transformat în cal pentru că n-a avut puterea să-şi urmeze drumul pînă la capăt, despre un om care a pierdut din vedere capătul drumului, ţinta sa, luîndu-se cu drumul. Se hotărî să iasă puţin afară, să se afunde în întuneric, să simtă prin păr adierea nopţii, să găsească pe cineva căruia să-i povestească despre fantasmele lui, despre punctul mort în care se afla, şi o luă agale, paşii lui răsunînd pe caldarîm,

a doua zi oamenii aveau să-şi spună unii altora tot felul de

„Ai auzit? A trecut ast’ noapte un cal prin oraş”

dar el n-avea să afle, a doua zi a dormit pentru a putea continua noaptea povestea omului prefăcut în cal, poveste pe care i-o va spune lui Ochi-Spart spre casa căruia

îndreptîndu-se spre casa lui Ochi-Spart. Acesta îl aştepta în faţa uşii ca şi cum ar fi

„ştiut că ai să vii, te aşteptam”

şi au ieşit dincolo de porţile oraşului şi l-a ascultat pe scriitor, zîmbind, pînă cînd, deodată, a început să împungă întunericul cu degetul, spre

„Uite-l! Uite-l pe omul tău! Acolo! La marginea pădurii! Nu-l vezi? Cum de nu-l vezi, doar tu îl cunoşti mai bine ca mine?! Acolo! Are cap de om şi trup de cal! Acolo! La marginea pădurii!”

„şi apoi a luat-o pe lîngă zidul oraşului, a trecut foarte aproape, l-aş fi putut atinge”

„Ia mai lăsaţi-l, mă, stăm acuma să-i ascultăm toate neroziile, asta ar mai lipsi, să-l chemăm şi pe nebunul de Gabriel să ne mai spună o dată povestea femeii-păianjen!”

„Ha! Ha! Ha!”

Nu s-au prea lămurit nici cu apariţia lui în oraş, nici cine era

„domnule, calul ăsta? Ce ham, ce hram poartă? Cum a intrat în oraş? Gărzile ce-au păzit? Nu l-a înregistrat nimeni? Cum se poate să existe un cal – un cal, nu un păianjen – în oraş şi să nu ştie nimeni de el?! Dar asta este o problemă”

„cît se poate de serioasă, Înălţimea Voastră. Poate avea consecinţe dintre cele mai grave, dacă toţi cetăţenii îşi vor pierde de-acum timpul făcînd pe detectivii, ca să nu mai vorbim de năzdrăvăniile unora, noroc că-i ştim cam într-o ureche, că dacă am lua în serios ce spun…”

„Şi ce spun, locotenente?”

„Păi, cică ar fi un om transformat în cal…”

„Aşa cum femeia aceea a fost transformată în păianjen pentru că n-a… Ştii ce? Eu nu-mi văd capul de treburi, uite, nici nu pot să fac lista lor, de o săptămînă mă chinui, fiecare din ele pare a fi cea mai importantă şi absolut toate sînt urgente, iar tu mă faci să-mi pierd timpul cu poveşti de-astea! Ştii bine că trebuie schimbată clanţa de la closetul comandantului, că data trecută, acum cinci zile, ba nu, ba da, duminică, era să rămînă închis înăuntru – cum dracu’ de n-a rămas?! – că idiotul ăla ne-a prăpădit un tun nou-nouţ şi anul ăsta nu mai avem de unde lua altul, e o criză pe piaţă, domnule… şi-am aflat şi că ăia fac nu’ş’ce pregătiri, ştii bine că trebuie schimbată costumaţia gărzilor, culoarea lor nu mai corespunde stadiului actual de dezvoltare, că avem datorii de nici rahatul din noi nu ne-ajunge să le plătim, că trebuie revopsite faţadele caselor de pe strada principală, că trebuie să mutăm cocioaba lui Ochi-Spart mai în dos, ca să putem anunţa vizita comandantului prin oraş, ştii bine toate astea şi tu-mi vii cu… cai verzi pe pereţi. N-au oamenii ce face? Au prea mult timp de taifas şi de basme? Găseşte-le de lucru… Sapă şanţuri în jurul oraşului, iar în pauze du-i la biserică să cînte, ‘nţeles? Şi să nu cumva să mai aud că s-a mai născocit vreo poveste prin tîrg, ce, n-avem scriitorii noştri care să le facă? La ce naiba-i mai plătim? Dacă ar fi după mine, pe ei i-aş pune primii la săpat şanţuri… Aşa că ai grijă, că altfel te-ai lins pe bot de căpitănia gărzii. Auzi? Te-ai lins! Şi chestia asta cu calul fă-o să dispară! Cu cal cu tot! Liber!”

mai strigă secretarul în urma locotenentului care se duse glonţ la caporal, care imediat începu să strige ca un apucat după un soldat, nu ştia nimeni ce, erau doar nişte zbierete, rîgîieli, gîfîituri, din care soldatul pricepu că trebuie să piară din ochii caporalului care se duse-n treaba lui numai să plece din faţa locotenentului, care cu greu încerca să-şi reia direcţia normală de mers, cum ieşise în fugă şi de-a-ndaratelea de la secretar, care scoase din sertarul biroului o clanţă.

Au urmat zile de linişte, parcă uitaseră cu toţii de calul care a înnebunit, fiind prea ocupaţi cu văruitul caselor, cu săpatul şanţului, primul în jurul oraşului, cu cîntatul la biserică, pregătindu-se astfel pentru vizita comandantului, vizită care nu dură nici mai mult, nici mai puţin de exact o jumătate de oră, adică atît timp cît i-a trebuit conducătorului oraşului să străbată aproape în fugă strada principală, de la sediul administrativ

„adică locuinţa lui”

pînă la poarta oraşului (unde zîmbi în mustaţă satisfăcut, constatînd dispariţia coşmeliei lui Ochi-Spart, care, probabil, fusese distrusă

„şi ultima relicvă a obscurantismului, ignoranţei şi statului pe loc”

„ura! ura!”

„da, s-au făcut greşeli, se fac greşeli şi se vor mai face”

„ura! ura!”

„dar am dobîndit adevărul, adevărul nostru, deci am scăpat de minciună, fraţilor, da, minciună, am făcut paşi uriaşi înainte”)

şi înapoi, la sediul administrativ

„adică locuinţa lui”

atît dură vizita comandantului, timp în care bunii cetăţeni, adunaţi pe margini, spălaţi, îmbrăcaţi în haine din recuzita teatrului (care teatru n-a funcţionat niciodată pentru că edilii oraşului, arhitecţii, constructorii de ocazie, în graba lor de a înălţa cît mai repede oraşul, în dorinţa de a devansa termenul final, de altfel – normal, nu? – mereu amînat, mai întîi cu doi ani, apoi cu trei, apoi cinci, ca acum să se trezească în faţa unei amînări de zece ani, cea de cincisprezece simţindu-se deja în aer, în furia asta a lor de întemeietori, pur şi simplu au uitat să mai construiască – materialul fiind totuşi folosit la întărirea zidului – clădirea care în minunatele lor proiecte se chemau ODEON) nici n-au mai avut timp bunii cetăţeni să cînte cele trei cîntece învăţate la biserică pentru această zi festivă, aşa că au adoptat sugestia de a se împărţi în trei grupuri cîntîndu-le pe toate simultan

„ce dracu’, noi am muncit să le învăţăm!”

Dar, după ce toată tevatura ocazionată de vizita comandantului se linişti, după ce soldaţii au pus mîna şi pe ultimul costum

„un costum de arlechin, Înălţimea Voastră”

luat pe inventar de la teatru, după ce Ochi-Spart îşi aduse din nou coteţul lîngă poarta oraşului, după ce locotenentul fu ridicat la rangul de căpitan al gărzii (despre fostul căpitan nu se mai ştia nimic, nimeni nu ştia în ce funcţie fusese ridicat sau coborît, parcă-l înghiţise pămîntul – şi unii afirmau că chiar aşa şi era) o altă întîmplare readuse la ordinea zilei povestea calului care a înnebunit.

Într-o bună dimineaţă, locuitorii oraşului fură treziţi nu de cocoşul oficial, ci de cu totul alte sunete, care, parcă

„aşa, pe departe, aduceau cu tărăboiul pe care-l făcea cocoşul cu pricina”

Era calul care, de data asta, cînta.

„Ei, cum o să cînte un cal?”

„Ca un cal, cum să cînte?! Ha, ha, ha.”

Se adunaseră toţi în jurul lui, hlizindu-se şi rînjind la el, uitînd de al treilea şanţ pe care îl începuseră

„ha, ha!”

în jurul oraşului, uitînd de noul cîntec pe care-l

„ha, ha!”

învăţaseră la biserică, stăteau acolo, în mijlocul drumului şi nu se mai lăsau duşi, nici chiar pe sus

„ha, ha!”

deşi n-ar fi putut spune

„ha, ha!”

de ce.

Numai calul îşi vedea mai departe de cîntec, de parcă ar fi fost singur.

Dar nu mai ţinu mult, întîi i se muiară picioarele din spate, apoi începură să-i tremure şi cele din faţă, cedînd în curînd, şi calul îşi întinse trupul în praful gros care îl înghiţi ca pe monezile de aur aruncate săracilor de comandant în timpul vizitelor lui, aşa îl înghiţi praful din mijlocul drumului, al străzii principale, stradă ce se pregătea pentru o nouă vizită a conducătorului oraşului, de această dată coşmelia lui Ochi-Spart fusese desfiinţată, scîndurile arse una cîte una (se porniseră între timp şi lucrările la al treilea şanţ în jurul oraşului, evident acum abandonate) se vopseau din nou, în culori mai vesele, mai optimiste, din ce în ce mai optimiste, faţadele caselor ce străjuiau strada, stradă al cărei praf înghiţise trupul tăcut, fără suflare, al celui mai frumos, mai puternic, mai mîndru cal pe care-l văzuseră vreodată locuitorii oraşului, oameni care în viaţa lor n-au văzut o lebădă, nici măcar nu le trecea prin cap că ar putea să vadă şi cîţiva dintre ei începură să strige: a murit lebăda!

„A murit lebăda!”

E de prisos să mai amintim că Ochi-Spart nu le-a mai spus niciodată povestea pe care au trăit-o cu toţii, povestea omului care s-a oprit într-o zi la poalele muntelui şi a început să taie piatra, bună de făcut case, şi să o stivuiască la marginea drumului, stivă de unde toţi, care cum au venit, şi-au luat piatra din care şi-au înălţat casele, chiar şi sediul administrativ

(„adică locuinţa comandantului”)

tot din piatră de-acolo era construit, apoi, din lemn tăiat din pădure şi-a făcut o căruţă la care s-a înhămat chiar el, reuşind aşa să aducă mult mai multă piatră din munte

(„trage ca un cal, omul ăsta, cum o mai fi rezistînd?!”)

era nevoie de multă piatră pentru ridicarea oraşului, căra străinul zi şi noapte la piatră şi din ce în ce, tălpile lui, bătătorite de drum, s-au tot întărit pînă s-au făcut ca nişe copite, iar picioarele s-au adaptat noilor solicitări şi la fel toţi muşchii, aşa încît, de departe, părea într-adevăr un cal, cum trăgea înhămat la căruţă, cu timpul, doar amintirea începutului mai făcîndu-l pe Ochi-Spart să-l deosebească de un cal adevărat, urmă apoi noaptea în care-l duse pe scriitor să-l vadă, noapte în care doar capul îi mai rămăsese de om străinului, metamorfoza lui accelerîndu-se pînă cînd şi capul i se alungi, necunoscutul se hrănea din mers, cu iarbă, doar apleca gîtul şi smulgea iarba pe care o mesteca între fălcile tot mai alungite, era atîta piatră de cărat, nu era timp de pierdut, oraşul avea nevoie şi de un zid de apărare, de biserică, de atîtea alea, n-avea să-i mai spună Ochi-Spart această poveste nici măcar scriitorului, care rămăsese cu poemul neterminat, pur şi simplu nemaiştiind cum să-l încheie. Uitase.

(1980)

Povestirea a fost publicată în:

Supernova /52/1994

JurnalulSF /130/1995

Alternativ SF /104/1997

ASTRA /3/1999

Despre singurătate şi îngeri, Ed. Karmat Press, 2001

Brazilia: Nave de palavra /116/2003 (în limba engleză: The Swan, trad. Monica Nicolau)

Obiectiv – Vocea Brăilei / 6.11.2004

India: Taj Mahal Review /vol.4, nr.1/iunie 2005 (în limba engleză: The Swan, trad. Monica Nicolau)