O hucă în minunatul Inand (7)

Gabriela + Lotek = LOVE (sau ce va fi fost)

Ştiam că sînt o grămadă de străduţe în Micul Monaco, pe care aş fi ajuns mai repede la Poarta de Vest, dar am preferat s-o iau pe Venus Vest, artera principală care limita Micul Monaco spre sud, pînă am dat de Strada Marte. Am făcut-o la stînga, pe lîngă Zid, pînă am ieşit la Poarta de Vest. Dincolo de ea era Oraşul Vechi. O singură stradă pleca de-acolo în Sistemul Solar: Mercur Vest. Aşa că am luat-o pe stradă cu ochii după firma agenţiei. Am găsit-o uşor, era vizibilă de departe: Luxul Occidentului. Da… lux! Aveau gazde din Oraşul Vechi! Sau poate că doar atunci aveau, în ziua aia, la ora aia. Am decis că nu e cazul să-mi bat capul căutînd explicaţii şi am păşit pe uşa agenţiei.
Fata de la recepţie era îmbrăcată într-un anume fel, avea un anumit machiaj, un zîmbet care… Da, îmi aminteam, mai văzusem aşa ceva în Oraşul Vechi. Apropierea de Zid îşi punea amprenta, mă aflam cu adevărat la graniţa dintre lumi, ştiam că sînt încă în Sistemul Solar, dar uitîndu-mă la ea aveam senzaţia că deja păşisem prin Poartă, că ajunsesem în Oraşul Vechi.
– Bună ziua. Cu ce vă putem fi de folos?
Amabilă fata. Amabilă pe bani. Pe salariu. Amabilitate de funcţionar, de angajat. Acuma, şi eu! Dacă nu era, ziceam că… În fine.
– Vreau să angajez o gazdă. Rick m-a trimis.
Am aşteptat o clipă, să-i văd reacţia. Să văd dacă avea măcar habar de Rick. Fata m-a privit cu ochii ei mari – adică ce-i, tu, n-ai auzit de Rick? Te miri? Mirare e asta? N-aveam de unde să ştiu atunci că privirea aia se cheamă Lacul Geneva. De ce se cheamă aşa… asta chiar n-am mai aflat. Atunci mi-a părut doar o fată mirată.
– Da, Rick, sigur că da. Spune-mi care-i treaba.
Adică trecuse de la dumneavoastră la tu aşa, pocnind din deşte. Căscînd ochii. Zîmbind. Că şi zîmbetul era… Era ceva special. Ţara zăpezilor, aşa îi ziceau. Tot mai tîrziu aveam să aflu şi asta.
– O vreau pe Gabriela. Este pe listă, da? E liberă, vreau să zic…
– Sigur că da. Pentru Rick. Este.
Altă privire, alt zîmbet. O fi avut şi ăla un nume. Sau poate că nu. Poate că existau în lumea aia şi zîmbete, pur şi simplu zîmbete, nefăcute.
– Presuspun că nu e prima dată cînd faci chestia asta, aşa că ştii procedura. Pe hol, la dreapta, a treia uşă. Agentul tău e Sonia.
– Red Sonia?
– O ştii?
– Nu, dar ziceam şi eu…
Am vrut să mă dau glumeţ. Spiritual. Dar o nimerisem. Ciudată lume! Dar ce mă miram, eram la graniţa cu Oraşul Vechi, mai fusesem acolo, ar fi trebuit să fiu pregătit pentru aşa ceva.
Red Sonia m-a întîmpinat cu un „sal’tare, ia loc“ fără să ridice capul din dosarul pe care-l avea în faţă.
– Şi zici că te-a trimis Rick…
– Da, Rick.
– Şi? Ce mai face… Rick?
De-abia atunci şi-a ridicat ochii spre mine. Ca două puncte ezitante care-l aşteptau pe al treilea, dîndu-mi răgaz să… Să ce? Sau sugerîndu-mi… Insinuînd… Am remarcat doar pauza de dinaintea numelui lui Rick. Ce va fi vrut să însemne asta? Parcă se îndoia de numele lui. Parcă ar mai fi vrut să spună ceva, ceva, nu ştiu ce, un amănunt acolo, ceva care să mă facă să-i dau un detaliu, s-o conving că, într-adevăr, venisem acolo trimis chiar de Rick.
– Ce să facă? La Casablanca
Oare ajungea? Era suficient s-o conving că veneam trimis de Rick?
– Oh, Casablanca… Mişto locul. Am fost şi eu o dată acolo… Client.
S-a schimbat ceva în privirea mea, probabil, pentru că s-a grăbit să adauge:
– Client-client, de băut. Am băut ceva acolo.
– Johnny cu etichetă verde?
Ştiu ce-ai făcut astă-vară. Acum ştiu! Ăsta era zîmbetul ei de-atunci… O atinsesem într-un loc sensibil. Ştia. Ştia de băutura din biroul lui Rick. Adică n-a fost ea pe-acolo doar la un pahar… Şi cu asta cred că i-am dat şi elementul pe care, poate, îl atepta.
– Johnny cu etichetă verde? Habar n-am ce-i aia. Cointreau. Asta beau eu. Asta e băutura mea. Dar bănuiesc că nu de-asta ai venit tu aici. Uite dosarul Gabrielei. Vezi cu cine ai de-a face, pînă va fi pregătită.
Ştiam dosarul Gabrielei. Tocmai îmi petrecusem noaptea citindu-l. Renunţînd la răsfoitul cîtorva bloguri. Dar m-am prefăcut că-l iau cu neţărmurită curiozitate. Iar ea mi-a părut că se preface a-mi înţelege curiozitatea…

Înainte să ies pe uşa agenţiei am fost la baie, ca de fiecare dată după Transfer. Trebuia să mă văd în oglindă, să mă familiarizez cu noua mea faţă, să fac cîţiva paşi, cîteva gesturi… Bafta mea a fost că gazda, Gabriela, nu purta pantofi cu toc. În picioare aveam nişte tenişi roz, apoi ginşi galben-deschis, strînşi pe pulpe, o bustieră lila care abia-abia îmi acoperea sînii… şi vă daţi seama că toate astea le-am văzut în ordine inversă. Cel puţin două minute m-am uitat la noua mea faţă. Aveam părul roz cu şuviţe blode, tuns pe umeri, un inel prins pe buza inferioară, în partea dreaptă, ochi machiaţi strident, Călătorie la capătul nopţii – habar n-am cum de ştiam că aşa se cheamă machiajul ăla şi… Am zîmbit. O dată. De două ori. De trei, de cinci, de şase. Floare de cais, Visul lui Stephen King (cine-o mai fi fost şi ăsta?!), Roua dimineţii şi tot aşa. Era bună, gagica. Eram bună.
– Halut, eu hînt Havîiela.
Futu-i! Ce mă-sa? Gazda mea avea biluţe trecute prin limbă. Cum naiba reuşea să vorbească?
Dar după ce am recitat prima pagină din Un veac de singurătate am reuşit să-l găsesc şi pe r, şi pe s, şi pe…
Cînd m-am simţit gata, am ieşit, mi-am luat la revedere de la fata de la recepţie aruncîndu-i peste umăr un Angelina Balerina la care ea mi-a răspuns cu ultimul zîmbet învăţat (probabil pentru că ştiam că e foarte nou), Soţia călătorului în timp. Şi ăsta mergea întotdeauna cu privirea Unde te duci, cînd o să vii
Prostii!
Or fi fost ele prostii, dar în ziua aia ele făceau parte din lumea mea, din noua mea lume, iar eu mă pregăteam să păşesc prin Poarta de Vest în acea lume.
Oraşul Vechi. Leagănul Inandului. Străduţele înguste, unele dintre ele încă pavate cu piatră cubică, multele străduţe care se tot tăiau unele pe altele, făcîndu-şi loc spre centru, l’Ombelico del Mondo, Poarta Castelului, străduţe, adică străduţe. Strada Ţesătorilor, care ajungea la Bastionul Ţesătorilor. Strada Sticlarilor, care ajungea la, evident, la Bastionul Sticlarilor. Strada Pălărierilor, care nu mai ducea la nici un bastion, pentru că al lor arsese la 1689, în acelaşi incendiu care a înnegrit şi Biserica Sfînta Maria.
Ce aveam eu de făcut? Să-l supraveghez pe Lotek, un gibson pe numele lui William Lotek Sendai-Seven. Aveam adresa lui, ştiam ce aveam de făcut, trebuia să merg la el acasă, dar de ce să mă fi grăbit? De ce nu puteam merge şi eu, ca omul, pe îndelete, să văd oraşul mai întîi?
Aşa că, o vreme, am admirat clădirile – scunde faţă de cele cu care eram eu obişnuit în Sistemul Solar. Erau clădiri cu doar un etaj sau două, dar vopsite în culori vesele, vii, pastelate, fiecare casă avea altă culoare şi, coincidenţă sau nu, în faţa multora vedeam femei îmbrăcate în culorile caselor.
Mi-am dat seama că mă uitam cam mult la acele femei, cam adînc, cam insistent, la zîmbetele lor, toate de firmă, cînd nişte vlăjgani îmbrăcaţi în costume de judo au început să-şi dea coate, rînjind – nu, rînjetul lor nu mai era de firmă sau, cel mult, ceva luat cu împrumut de la ceva ce s-ar fi putut chema La Bărbatul Hăhăit. Cînd s-au apropiat de mine am vrut s-o tai în grabă, cred că mă panicasem, dar imediat mi-am zis că nu-i bine, n-are rost să le atrag atenţia. De parcă nu tocmai asta făcusem.
– Şi? Ce face fata?
– Singurea în lumea asta mare şi rea?
– Nu vrei să te apărăm noi de nepoftiţi?
Nepftit eşti tu, măi… N-am zis-o tare, evident că n-am zis-o.
– Singurea, dar cam sătulă…, am zis totuşi.
Banc vechi, răsuflat, dar altceva nu mi-a venit în minte. Nu aveam experienţa asta. Nu aşa ieşeam eu la agăţat – cînd ieşeam -, deci nu cunoşteam „antidotul“. Nu ştiam cum ies femeile din astfel de situaţii. Nu e prea uşor să fii femeie, nu? Cu siguranţă că nu.
De ce-oi fi deschis gura, ce-oi fi vrut, habar n-am acum, dar îmi amintesc foarte bine că asta am zis.
– Sătulă de… De…?
– Hai, fata. De…?
A rîs gros, da, La Bărbatul Hăhăit, asta era firma lor.
– Daţivăn lemne! am mai zis, am făcut stînga-mprejur şi am plecat în direcţia spre care mă întorsesem.
„Daţi-vă-n lemne“ era propoziţia, de ce-oi fi zis eu „daţivăn lemne“?
În timp aveam să aflu că aşa vorbea Gabriela. Gabrela-fără-cratimă. Gabriela-doar-cu-litere. Nu observasem asta cînd am recitat din Marquez în baia agenţiei, înainte să ies. De ce? Poate era un feed-back al celor care mă auzeau care făcea să conştientizez şi eu asta. Poate.
Am umblat aiurea pe străzi o vreme, cît timp am uitat pentru ce mă aflam acolo, dar amintindu-mi de prima mea vizită în Oraşul Vechi, atunci cînd eram în pielea lui Rikki.
Încă eram pe Mercur Vest şi mă îndreptam pe lîngă Zid spre Drumul Urşilor, strada de sub Muntele. Era o zonă prin care nu ajunsesem data trecută, atunci mă furase peisajul din miezul Oraşului Vechi, teatrele, cluburile, spectacolele. Speram să ajung acolo şi atunci, în ziua aia în care plecasem după Lotek.
Am trecut pe lîngă o clădire înaltă, singura cu patru etaje pe care o văzusem, şi am văzut că, undeva sus, pe faţada ei, străluceau chiar şi la lumina zilei trei litere: F-G-H. În colţul de sus al celui de-al doilea băţ al lui H era un fluture albastru imens. Am făcut la dreapta pe lîngă ea şi am luat-o spre Poarta Castelului, ştiam că era undeva mai încolo. Pe-acolo pe undeva. Poate că, inconştient, paşii mă duceau spre Josephine cîrciuma la care mai fusesem data trecută, un loc în care gibsonii se întîlneau cu arzătorii, cu cei care le ardeau blogurile pe sidiuri.
Dar aia era strada pe care stătea Lotek şi uite cum subconştientul lucra, ducîndu-mă spre obiectivul meu. Pa, străduţe, pa, pieţucă (era şi o piaţă pe-acolo), am treabă, mi-am zis.
Ajuns în faţa casei lui Lotek, am intrat, am urcat la primul etaj, am ciocănit la uşă. Mi-a deschis, am intrat.
– Eu sînt Gabriela. Am venit să văd dacă nai nevoie de ceva. Dacă ţie bine. Dacă totul en regulă. Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită.
La sfîrşitul fiecărei propoziţii ochii lui păreau a spune ceva – ce? – habar n-aveam. Dup-aia, după ce m-am întors în Solar, i-am citit blogul şi m-am lămurit. Ce chestie! Ce credeam eu că se întîmpla în camera aia şi ce se întîmpla de fapt!
Acum, cînd scriu, la rîndu-mi, toate astea, mi se pare aiurea ce trăia omul ăla, pe cînd pentru mine totul era atît de simplu.
– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi zic Lotek.
Am mimat mirarea, umirea, entuziasmul.
– Eşti gibson, aşa-i? Eşti gibson! Ştiam eu! Ştiam!
Bla-bla-bla…
Mi-am aruncat apoi ochii pe pereţi – trebuia să fiu curioasă – cercetîndu-i, lent, dar chiar eram curioasă, la urma urmei, na! Unde dracu’ avea posterul ăla cu Gibson? Unde…? Am încercat să-mi amintesc ce citisem despre el. Am mizat pe faptul că Rick şi ai lui îşi făcuseră bine treaba. Am închis ochii, încercînd să vizualizez planul apartamentului, perete cu perete. Aha! Am deschis ochii şi m-am întors spre peretele dinspre nord-vest.
– Da! Sigur! Uite poza! Gibson, nu? William Gibson. Mamă, ce haios e! Ce făţucă are!
L-am văzut pe Lotek înnegurîndu-se. Era cenuşiu din cap pînă în picioare. Pînă şi hainele îi deveniseră cenuşii.
– Ştii ce, măi fato? Nu ştiu cine eşti, de unde mă cunoşti. Scopul şi durata vizitei. Ei? Acum?
– Ceai, nene? Ce ţia căşunat? Credeam căţi plac. Credeam că te excit, ia de miroase aici. Mam dat cu parfum deăla special, ştii tu. Dar se pare că nu te. Tu… Ce naiba am făcut? Ceam zis? Hai so luăm de la cap.
N-aveam nici o idee despre ce-l apucase, mă gîndeam că o s-o dau în bară. Şi atunci mi-a venit o idee. Dau andu şi reiau, mi-am zis. Andu? Nu era undo? Dar da, aşa era în Oraşul vechi, aveam amintiri. M-am întors, am ieşit pe uşă, am închis-o, apoi am ciocănit din nou. Mi-a deschis uşa şi am reluat secvenţa.
– Eu sînt Gabriela. Am venit să văd ce mai faci. Neo tragem?
L-am luat de-a dreptul, îmi ajunsese experienţa primei tentative. Nu era genul cu care să lugu-lugu, că se speria. Ce naiba! Trebuia să ştiu asta, doar îi citisem blogul, trebuia să ştiu ce fel de om este. Singuratic, frustrat, timid…
Şi nu numai că i-am spus-o, dar l-am şi înşfăcat de tricou, l-am tîrît pînă la pat şi m-am aruncat peste el. Cîteva mişcări şi băiatul era dus. Puteam să fac cu el ce voiam. Orice. Am profitat de momentul în care-şi trăgea tricoul peste cap să-mi fixez Inscriptorul, în timp ce m-am strecurat şi eu din bustieră. Aş fi vrut să am o fustă, să nu fie nevoie nici măcar să-mi scot chiloţii, puteam doar să-i dau puţin într-o parte, să-i fac loc să intre…
Am coborît de pe el, mi-am scos şi pantalonii, şi chiloţii, da!, şi chiloţii, în timp ce s-a dezechipat şi el. L-am văzut cum trăgea cu coada ochiului spre mine, la naiba!, sînt bărbat totuşi, cum de uitasem că faza asta cu dezbrăcatul e o chestie… Că doar şi eu trăgeam cu ochiul tot la mine, pe măsură ce mă dezbrăcam… Pfui! Da, e o chestie… Dar nu întotdeauna. Şi atunci nu era cazul. Era… era… focul pasiunii, da. Focul pasiunii. Halal pasiune. Cînd mă gîndesc că urma să înregistrez totul… Toate gesturile lui, toate cuvintele, mai ales cuvintele… Ce spera Rick? Ce se aştepta Rick să spună sau să facă fraierul ăla? Cine era Lotek, prin ce era atît de important pentru Securitatea Statului?
Mă bucura lipsa lui de experienţă în treburile astea, m-a ajutat să trec cu bine peste momentul cam delicat. Mult prea delicat. Nu insist asupra lui. Mă consider norocos. Toată aiureala aia putea să se ducă naibii dacă Lotek ar fi fost mai obişnuit cu femeile… În fine. M-am descurcat. Oricum, nu era prima dată cînd o făceam într-un trup de femeie. Chestie care, trebuie să recunosc, mi-a ajutat la viaţa mea, după, cînd am făcut-o din nou revenit în trupuri de bărbaţi. Aveam amintiri, ştiam chestii pe care înainte doar le bănuiam, le intuiam, mi le imaginam, le experimentam. N-ar fi rău ca toţi bărbaţii să aibă experienţa asta. N-ar fi rău pentru femei. Sau n-ar fi rău. Pur şi simplu.
A durat puţin – doar nu mă aşteptam la altceva! – dar, dar! Mult, puţin, depinde ce scoţi din asta. E clar că e nevoie de doi pentu un futai corect. Dar fiecare cu-a mă-sii, nu? Ce naiba! Fiecare dă ce poate şi ia ce poate. Sau dă ce e-n stare şi ia cît poate. E important să dai, dar cel mai important e să ştii să iei, nu? Ei bine, eu am luat. Am luat, frate! Cînd m-am prăvălit peste el l-am sărutat pe umăr, exact în locul în care-l muşcasem. Cînd l-oi fi muşcat, nu ştiu. Era muşcătură proaspătă, era clar că eu îl muşcasem. Că doar nu s-o fi muşcat singur! Să-l văd şi eu pe-ăla care se muşcă singur de umăr în locul în care-l muşcasem eu!
L-am sărutat, ca un fel de „mulţumesc“, apoi am cules ce era al meu prin încăperea aia, i-am făcut cu ochiul lui William Gibson de pe perete şi am plecat.
Misiune îndeplinită. Nu ştiu de ce i-o fi zis Rick „supraveghere“. Supravegherea se face cu ochii, nu cu… În fine. Rick ştie mai bine. Ştia. Mă gîndeam eu. Credeam.

M-am întors în aceeaşi seară la agenţie, mi-am preluat trupul, am recuperat Inscriptorul. Le-am zis că îmi cumpărasem ceva din Oraşul Vechi, o amintire, şi m-au lăsat să scotocesc prin pantalonii Gabrielei înainte s-o lase să se îmbrace. Apoi m-am prezentat şi la Rick. Nu ştiu dacă a fost mulţumit de ceea ce a găsit în chestia aia, în Inscriptor.

3 răspunsuri

  1. in sfarsit, a revenit huca………………

  2. da, a revenit… cu 2 capitole. sper sa rezolv si capitolul despre Rikki, ca sa completez partea de pina acum.

  3. daca cineva a ratat primele capitole, poate reface tot ce am postat pina acum astfel: click pe „O huca” in dreapta, la categorii, si va avea toate bucatile (in ordine inversa).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: