Arhive zilnice: 3 iulie 2008

Observator cultural, 3 iulie 2008

Azi a apărut în Observator cultural articolul „Premiile Vladimir Colin“.

Nu ştiu de ce noi – cititorii, fanii, chibiţii – considerăm că ar trebui să fim consultaţi atunci cînd se acordă premii pentru literatură. Nu, nu spunem asta (întotdeauna) cu voce tare, dar aşa ne comportăm, asta reiese din cîrcotelile de după. Post factum, nu ne e suficient să cîrcotim că de ce a fost premiat X, şi nu Y, lucru firesc la o adică, pentru că fiecare dintre noi are preferinţele sale. Dacă discuţia ar rămîne doar la acest nivel… ar mai fi cum ar mai fi. Numai că ne dăm cu părerea şi asupra criteriilor de selecţie, asupra regulamentului (pe care, în general, doar îl presupunem).

Premiile „Vladimir Colin“ pentru literatură SF (şi fantasy, cred unii, întrucît juriul n-a precizat dacă e sau nu aşa) s-au acordat vineri, 27 iunie, la Librăria Cărtureşti, şi au avut în vedere cărţile apărute în perioada decembrie 2005-decembrie 2007.

Iniţiatorii acestor premii sînt Ion Hobana şi scriitorul francez Gerard Klein, care a şi sponsorizat toate ediţiile de pînă acum. La precedentele ediţii au fost premiaţi (cu premiile I, al II-lea şi al III-lea) Ona Frantz, Michael Haulică şi Andrei Valachi (2000), Liviu Radu, Cătălin Sandu şi Costi Gurgu (2001), Dan Doboş, Sebastian A. Corn şi Florin Pîtea (2004).
(restul pe site-ul revistei)

O hucă în minunatul Inand (6)

Am mai scris la Huca. Între capitolul Un client ca oricare altul şi Vom uita pentru dumneavoastră, mai este unul, William Rikki Ardha-Matsyendra, dar n-am scris decît jumătate din el. Este capitolul în care omul face prima vizită în Oraşul Vechi, avînd ca gazdă un gibson, pe Rikki (se face o referire la acest episod în capitolul pe care îl veţi citi azi).

El Mariachi

A doua zi, telefonul lui Rick n-a fost tocmai cel pe care-l aşteptam. Dar nici n-aş spune că m-a întristat.
– Azi aveţi întîlnire la Déjà vu. Du-te acolo şi cască ochii şi urechile. Mai vorbim.
Cred că am vrut să spun ceva, dar mi-a tăiat-o brusc. Nu purtam o conversaţie, primeam ordine. Relaţia noastră se schimbase. Trăiam deja într-o altă lume.
– Te caut eu. Să nu vii pe-aici nechemat.
Unde-i erau zîmbetul, vorbele amabile, unde era paharul de Johnny pe care mi-l oferise de atîtea ori? Da, trăiam deja într-o altă lume, cu alte reguli, cu alţi stăpîni. Nici decorul nu mai era acelaşi. Unde era canapeaua pe care mă invitase de atîtea ori să stau? Unde era biroul lui la care stătea lejer, relaxat? Unde era trabucul pe care mi-l dăduse uneori ca să-mi facă mai lină trecerea din trupul meu în cel al gazdei pe care tocmai o închiriasem? Unde era starea aia a mea în care în care mi se făcea pielea de găină şi ştiam că viaţa e frumoasă, frumoasă, frumoasă…?
– Am înţeles.
Ce era să spun? Mă adaptam deja noii lumi în care mă trezisem aşa, pocnind parcă din degete. Nu, nu pocnind eu din degete, ci o vrăjitoare rea, rea…
Am căutat partea bună din toate astea, şi anume că activitatea mea de turnător nu începea chiar din acea zi. Mai aveam timp să mă gîndesc. Să mai rumeg lucrurile care mi se întîmplau. Aţi colaborat vreodată cu Securitatea? Cu voie sau fără de voie… Că, uite, eu m-am trezit colaborator fără să-mi fi dorit aşa ceva. Trebuia să mă împac cu gîndul, nu? Să-mi accept soarta şi să văd cum voi putea trăi cu asta. Sau cum să n-o fac. Cum să mă revolt, cum să-mi asum consecinţele şi să apar, contrar celor indicate (ameninţării?), la Casablanca, şi să-i arunc în faţă lui Rick un NU cît mine de mare, cît toată cîrciuma aia nenorocită a lui care, cîndva, era pentru mine un loc al speranţei, cîndva, mare cît tot Sistemul Solar ăsta în care trăiam parcă pe altă lume şi aflasem deodată, atunci, că într-adevăr trăiam pe altă lume, mare cît cartierul ăsta, ziceam, în care majoritatea oamenilor de-abia dacă auziseră de Transfer, mare cît tot Inandul, minunatul meu Inand, care creştea şi creştea, cu miile de imigranţi care tot veneau şi mai adăugau cîte o stradă-centură pe mariginile căreia să-şi ridice casele.

M-am dus la întrunire.
La intrarea în Biserica Reînvierii era un afiş cu El Mariachi. Nu chiar mare, ostentativ, dar nici mic, să treacă neobservat. Ca mărime, era suficient cît să atragă atenţia cui ar fi trecut pe stradă, cui ar fi intrat în biserică.
L-am observat şi eu, dar n-am stat să citesc ce scria, cine era El Mariachi şi unde/cînd urma să-şi ţină concertul. Dar ştiu că mi-am zis: ia uite, ai naibii lăutari! Îşi fac reclamă pînă şi-n biserici!
Înăuntru, lumea obişnuită, cîteva feţe noi, dar nimeni dintre cunoscuţi, dintre cei cu care legasem oarecum un fel de relaţie, oricum, nu mai mult de o conversaţie plată, amabilă, cel mult o bere, fără a fi urmată de o a doua.
Profesorul lipsea. Nu mă simţeam confortabil într-un loc în care nu cunoşteam pe nimeni suficient cît să stăm împreună. Dacă nu aveam un amic acolo cu care să conversez toată seara, preferam să nu ştiu deloc pe nimeni, ca să pot fi singur, să-mi petrec în singurătate ora de politeţuri. Aşa, cu oameni pe care trebuie să-i saluţi fals, cărora să le răspunzi neutru la un „ce mai faci?“ care ştii bine că nu aşteaptă răspuns…
– Ce mai faci? am auzit un glas, lîngă mine.
M-am întors spre cel care-mi vorbise. Nu-l cunoşteam. Era o figură nouă pentru mine, dar nu şi pentru ceilalţi, din cîte mi-am dat seama. O fi început să frecventeze întrunirile în perioada în care n-am mai dat eu pe-acolo.
– Nimic, i-am răspuns. Am mai venit şi eu pe-aici…
Mi-am întors privirile în altă parte, ca şi cînd aş fi căutat pe cineva, şi chiar căutam pe cineva, lipsa profesorului îmi dădea un sentiment de disconfort, parcă mă rătăcisem într-o pădure şi singurul om care cunoştea potecile, brusc, nu mai era lîngă mine.
Nici el n-a insistat – am zis eu că indivizii ăştia te întreabă „ce mai faci?“ doar aşa, să treacă vremea… L-am văzut mergînd prin mulţime, strîngînd mîini, apoi, după ce a ajuns în faţă, l-am auzit vorbind:
– Azi am fi avut ceva important de discutat.
Individul îşi plimba privirea prin sală, oprindu-se din cînd în cînd asupra cuiva. I-am simţit şi eu privirea în ochi timp de o clipă, apoi a trecut mai departe. A continuat:
– Dar evenimente care tind să se precipite mă fac să amînăm tema întrunirii noastre de azi. Îmi pare rău că v-am pus pe drumuri degeaba, ne vedem data viitoare. Veţi fi anunţaţi asupra acesteia. La revedere şi păziţi-vă.
Era îndemnul obişnuit cu care se încheiau discursurile la Déjà vu. Tare grijulii mai erau! Păziţi-vă. De ce dracu’ să ne păzim? Ce putea să ni se mai întîmple?
Începea să mă calce pe nervi toată povestea asta. Se adunau, vorbeau, şi nimic. Nimic concret. Doar văicăreli. Nici o acţiune pe care s-o pună la cale. Aflam mai multe din presă decît de-acolo. De pildă ziarele vorbeau despre o iminentă revoltă a celor care contestau Transferul. Vorbeau despre infiltrări în Parlament, despre parlamentari corupţi care pregăteau în secret – un secret care apărea mare, pe prima pagină a ziarelor! – o lege prin care să se interzică Transferul… Şi la adunările astea – nimic.
Ce aştepta Rick de la mine? De la ceilalţi turnători ai lui?
Mă trimisese acolo să casc ochii şi urechile. Am fost o jumătate de oră exoftalmic şi clăpăug degeaba. N-aveam nimic pentru el. Să fie sănătos! Nici nu mă simţeam rău pe chestia asta. Raiul turnătorilor fără-de-voie: să nu aibă nimic de povestit.
Am plecat acasă, mi-am petrecut seara citind bloguri, am adormit liniştit. Cred că de multă vreme n-am mai adormit atît de liniştit.

Şi, la fel, de multă vreme nu m-am mai trezit cu telefonul sunîndu-mi în cap. Era Rick.
– Vino la mine. Acum.
Şi a închis. Era 11 noaptea. Iar Rick, probabil, înnebunise.

Am intrat în biroul lui, i-am aruncat un bunăseara morocănos – la care el nu mi-a răspuns – şi am primit în faţă rafala de întrebări:
– Ai văzut ceva neobişnuit?
– Nu.
– Nimic?
– Ce să văd?
– Gîndeşte-te bine. Era ceva altfel, ceva în plus? Nu ţi-a atras atenţia nimic?
– Ceva în minus. Că întîlnirea, practic, nici n-a fost. S-a amînat pe altă dată. Cică nu ştiu ce evenimente care se precipită…
– A-ha, a făcut Rick, de parcă ar fi înţeles totul, şi tare mult mi-ar fi plăcut să înţeleg şi eu ce înţelesese el, să mă lămuresc şi eu ce-a fost cu întîlnirea aia…
– Şi a vorbit un tip cu aer de şef, pe care nu–l mai văzusem pînă atunci.
– Un tip nou? Cu aer de şef?
Papagal. Rick era un papagal. Repeta cuvintele spuse de mine. Sau gîndea… Punea ceva la cale…
– Şi cum arăta individul?
– Normal. Nimic deosebit. Unul lung, deşirat, cu o claie de păr creţ şi cu o ureche parcă neterminată, fără lob…
Apucasem să văd chestia asta cînd m-a întrebat „ce mai faci?“ şi eu m-am întors spre el.
– A-ha, a repetat Rick, Deci începe…
Ce-o fi începînd? m-am întrebat intrînd şi eu în tagma întrebătorilor, deşi se presupunea că rolul meu acolo, în biroul lui Rick, era acela de a da răspunsuri. Dar dacă nu avem întotdeauna la noi răspunsuri? Dacă nu ştim să…? Uneori o întrebare e mai utilă decît două răspunsuri. Sau chiar trei.
– Şi? Altceva? Nu-ţi mai aminteşti nimic? Nimic-nimic?
Nimic. Doar afişul de la intrare, ăla cu El Mariachi, dar ce importanţă avea că-şi făceau unii reclamă? M-am hotărît să-i spun totuşi.
– Afişul ăla cu El Mariachi.
– Era un afiş Mariachi?
– Da, la intare. Dar nu ştiu…
– Gata. Ai terminat-o cu Déjà vu. El Mariachi, în limbajul lor, înseamnă turnător. Cîntăreţ. Cu ghilimele. Înseamnă că se ştie că printre ei este un turnător. Îmi pare rău, dar misiunea ta în Déjà vu încetează din clipa asta. Şi bine-ar fi să dispari şi din peisaj o vreme…
– Şi unde să plec?
Toată viaţa mea trăisem aici, în Sistemul Solar. O singură dată trecusem de Zid, în Oraşul Vechi, dar atunci eram Rikki, William Rikki Ardha-Matsyendra, femeia-gibson care-mi fusese gazdă pentru cîteva ore. Nu se punea. N-aveam nici o treabă cu Oraşul Vechi. Eram la fel de străin de el ca şi înainte… Doar că ştiam ceva mai multe. Îi văzusem străzile, clădirile, oamenii. Adică tot nimic. Unde să mă fi dus? Unde să fi dispărut din peisaj?
Şi, la urma urmei, de ce trebuia să dispar? Era chiar atît de periculos? De unde ştia Rick că tocmai eu eram ăla de care aflaseră? Cînd să fi aflat? De unde?
Rick, gînditor, cu o faţă calmă, dar sub care bănuiam o mare agitaţie, îmi părea că desenază trasee, calculează orbite, construieşte destine. Apoi, deodată, s-a întors spre mine şi şi-a înfipt privirile în ochii mei.
– Ai fost vreodată în Oraşul Vechi?
– Da, o dată. Am avut o gazdă de-acolo, un gibson.
– Ai fost? Gibson? Şi nu vrei să mai mergi? Nu eşti curios?
– Nu ştiu de ce am impresia că tu eşti mai curios decît mine. Sau, cel puţin, mai interesat…
– Eu vin de-acolo. M-am născut acolo.
Da, ştiam asta. Auzisem.
Despre Rick circulau fel şi fel de poveşti în lumea asta a noastră, a celor care foloseau Transferul. Rick era o legendă. El şi Casablanca lui. Cele mai cunoscute poveşti despre el le-am auzit chiar acolo, la Casablanca, în perioadele de aşteptare prin care trecusem şi eu cîndva, acolo, pe scaunele de nuiele din jurul meselor… Că asta făceau toţi cei care aşteptau, aşteptau, aşteptau… Îşi povesteau vieţile, aventurile, experienţele, povesteau despre ceilalţi. Şi despre Rick. Cu detaşare uneori, încrîncenaţi, cu ciudă, alteori. Rick era omniprezent, tot timpul, chiar şi cînd nu ieşea din biroul lui, semn că refuza întîlnirea cu unul sau cu altul. Mai ales atunci.
L-am privit şi parcă mi-am continuat gîndurile:
– Şi? De ce-ai plecat?
Tăcere. Tare mi-ar fi plăcut să am un aparat de scanat imaginile de dincolo de retina lui, de scanat gîndurile, în acel moment. Se vedea pe faţa lui că revede lucruri din trecutul său, că îşi aminteşte…
– Zi, vrei?
– Am de ales? Chiar am de ales? Văd că eşti tare pornit… Bine, mă duc. Ai vreun gînd? Există un motiv pentru care să merg acolo?
– Da, există un motiv. Nu te trimit la plimbare.
– Eu aşa mă gîndeam…
M-a privit şi a fost ultima încercare de glumă din partea mea în acea seară.
– Am o misiune pentru tine. Vei fi din nou client. Te duci la agenţia de pe Mercur Vest. E chiar lîngă Poartă.
Poarta de Vest? Nu ajunsesem niciodată pînă acolo. Casablanca era cel mai vestic punct al Sistemului Solar în care ajunsesem vreodată. Atunci cînd am luat gibsonul am intrat în Oraşul Vechi prin partea de est.
– Şi? l-am întrebat cu o uşoară notă de curiozitate, atît cît reuşea să răzbată în exterior dincolo de efortul meu de a părea relaxat, neutru, de a-mi ascunde împotrivirea faţă de ideea de a merge dincolo.
– Spune la recepţie că te-am trimis eu. Şi că vrei s-o angajezi pe Gabriela.
– Gabriela?
A scotocit printr-un sertar şi a scos un dosar.
– Uite dosarul ei. Ai acolo şi două pagini despre misiunea ta. O plănuisem pentru mai tîrziu, dar… Cum ziceai şi tu, lucrurile se precipită… Citeşti, bagi la cap, apoi îi dai foc. Hai, du-te acum. Şi mîine seară vii direct la mine, înţelegi? Direct la mine.
OK, OK, înţelesesem de prima dată.

Obiectivul meu era unul, Lotek, gibson şi el. Trebuia să stau cu ochii pe Lotek ăsta, şi nu numai cu ochii, după cum veţi vedea mai departe. După cum am aflat şi eu în noaptea care a urmat şi pe care mi-am petrecut-o citind dosarul Gabrielei, instrucţiunile şi blogul lui Lotek.
Da, blogul. Oricum asta făceam în fiecare seară. Oricum umblam de nebun pe canalele de bloguri, oficiale sau canale-pirat. Cine ştie dacă aş fi ajuns altfel pe blogul lui Lotek?
E mişto cînd jobul tău constă într-o chestie care oricum îţi place.
A nu se înţelege de aici că îmi plăcea ce aveam să fac. Parţial, da. Oraşul Vechi, un gibson pe care trebuia să-l cercetez… Dar cum aveam să fac asta…
Să nu anticipăm însă.

Stargate Atlantis, sezonul 4

Stargate Atlantis se pregăteşte pentru sezolul 4. Primul episod va fi difuzat pe 11 iulie.

Site pentru premiile Nebula

Premiile Nebula au site. Regulament, juriu, lista premiilor de pînă acum, antologiile… Poate n-ar fi rău ca şi pentru premiile Vladimir Colin să existe aşa ceva. Comunicarea ar fi mai uşoară, discuţiile de după mai puţin pătimaşe (sau în necunoştinţă de cauză).

Pe site-ul premiilor Nebula un interviu cu Nancy Kress, nominalizată de 11 ori şi cîştigătoare a 4 premii Nebula, ultimul în acest an pentru nuvela „Fountain of Age“.

Sci-Fi Magazin nr.10

A apărut Sci-Fi Magazin nr.10 (iulie 2008).

Sumarul:

Will McIntosh – “Puţin probabil“
Laird Long – “În căutarea sufletului pierdut“
Ciprian Mitoceanu – “Amendamentul Dawson“
Ken Warthon – “Corecţie de zbor“
George R.R. Martin – “Calea Crucii şi a Dragonului”
Gene Wolfe – “Scuturile de pe Marte“
Connie Willis – “Intrusul“

%d blogeri au apreciat: