Citesc o carte, am trecut în ultima treime
/zzum!/
şi nu ştiu cît o să-mi ia pînă o voi termina. Treimea asta
/zzum!/
are vreo 200 de pagini. Dar se citeşte OK, lejer, întîmplări peste întîmplări – ce nuvelă aş mai fi scris eu din romanul ăsta de 600 de pagini! Şi cîte nuvele a băgat autorul în roman… Cu ele sau fără ele, tot aia era. În drumul lui, ajunge omul pe o insulă unde e cît pe ce să fie mîncat – pac! 60 de pagini… ajunge undeva, pe o staţie orbitală (parcă), îi observă o pe unii care joacă un joc – altă nuveletă care ar fi putut fi publicată separat – pac! încă 50 de pagini… şi tot aşa.
/zzum!/
Nu se compară, ca lectură, cu o alta pe care am citit-o acu vreo lună, plină de cearceafuri, vehicole/vehicule (da, ambele forme), ba chiar şi dintr-o dată/dintr-odată/dintrodată (pe bune, toate cele 3!)… Din punctul ăsta de vedere, se pare că editurile sînt de două feluri: unele care chiţibuşăresc fiecare expresie, cuvînt, literă şi altele care nu. Adică n-au redactori/corectori competenţi (variantă: nu au deloc) sau nu-i interesează. Pe mine, ca cititor, mă interesează. Zău! Puţin respect, ce naiba!
/zzum!/
Iar? Zzumul ăsta e timpul care trece pe lîngă mine. A mai trecut, trece şi va mai trece.
Am citit o gîrlă de texte româneşti, dar puţine am ales din ele. Însă am unul, am unul care face toţi banii. Nu vă spui cine e autorul, că mai vreau de la el. Şi pentru revistă, şi pentru almanah.
În rest… văzut Cornul şi Popescul, primit cărţi de la ei, cu autograf, curăţenii şi cumpărături, două episoade galactice, mîncat-băut, mîncat-băut, alea-alea.
Şi uite-aşa m-am trezit că termenele de săptămna asta s-ar putea să fi fost, de fapt, săptămîna trecută (doar Daniel de la ZF mi-a cerut articole în avans, că vin zilele alea şi mai bine să le avem din vreme…). Oamenii şi-au luat vacanţă, aşa că lucrurile pe care ar fi trebuit să le fac în aceste zile… poate ar fi trebuit să le fac săptămîna trecută? Om vedea.
Rubrici noi pentru Nautilus 4 (vor fi 10 rubrici!).
A mai apărut Sci-Fi Magazin nr.8 (cu o poveste de Vernor Vinge, Nebula şi Locus 2004), interesantă, dar cam tehnică şi n-am avut răbdrae pentru detalii (sau pt schema logică), a apărut Vinge la Nemira (Focul din adînc, adică Fire Upon the Deep), au început să iasă cărţile dela Bastion (Timişoara), una dintre ele de Marina Truţă – chiar mă bucur că a apărut, sînt pe-acolo cîteva poveşti pe care le ştiu şi mi-au plăcut tare mult, abia aştept să văd cartea.
Eu nu voi avea o carte nouă la Bookfest, n-am mai scris la Huca şi nici nu m-am hotărît dacă mai lucrez la volumul de nuvele (Transfer) sau scriu direct la roman (Vremea zăpuşelii). Aşa că… poate la toamnă.
Vacanţă plăcută celor care mai au. Şi dacă nu v-am spus-o, v-o repet: primesc poze de la manifestările SF din ultimii 20 de ani (pentru o secţiune specială în revista Nautilus). Poze însoţite de numele fotografului, evenimenul şi lista persoanelor din poze.
Hasta la vista, baby! I’ll be back!
E obvios… vorba cuiva.
PS Am actualizat paginile Observator cultural şi Ziarul financiar (din meniu) cu linkuri la ultimele articole publicate (şi care pot fi găsite online): „Editor de SF“ şi „Henry şi Clare“.

Iar mă întrerup. Ca să vedeţi cum scriu, în ce condiţii.
De cîteva zile îmi sună în cap Hallelujah, al lui Leonard Cohen. L-am căutat din nou azi, pe youtube. Varianta lui Cohen şi cîte am mai putut găsi. Şi am descoperit asta:

M-am simţit ca o găină ascultînd-o. Pielea mea de găină era… Îmi transcrisesem pe comp pagina scrisă în urmă cu cîteva zile cu stiloul şi mai puneam cîte un cuvînt pe ici, pe colo… Şi-apoi, deodată, au început să vină cuvinte, cuvinte care nu erau pînă atunci, cuvinte care curgeau în ritmul muzicii, picurînde din glasurile celor doi, din chitarele lor… Ei sînt Tina Dickow & Steffen Brandt, danezi (Iaca site-ul ei: www.tinadickow.dk). Nu-mi sună în nici un fel limba asta. Dar muzica chiar n-are nevoie să-i înţelegi sensul vorbelor…
Nu m-am mai simţit de mult aşa. N-am mai scris de mult aşa, în starea asta. A fost ca un fel de exeprienţa de-aia extracorporală… Mă vedeam pe mine, în faţa calculatorului, dînd din deşte, scriind adică… Habar n-am ce am scris, înca nu am recitit. Cîteva rînduri, dar… Erau de-acolo cuvintele, numai că eu nu reuşisem pînă atunci să le văd, să ajung la ele. Poate nu sînt importante, poate la o revedere a textului o să le şterg. Dar erau acolo! Cum să le fi pierdut?
Mai bine tac. Mai pun o dată clipul şi mai scriu. Nimic nu se compară cu asta.

Da, sînt lucruri frumoase pe lumea asta. Frumoase, frumoase, frumoase… Ce bine că sîntem vii!

(„umpic“) Later edit: Cum să scrii cînd plîngi? Cum? E ca atunci cînd eşti fericit. Cum să scrii cînd eşti fericit? Păi mai ai timp? Îţi mai arde de scris? Nu eşti ocupat pînă peste cap cu fericirea?