Arhive zilnice: 18 martie 2008

O hucă în minunatul Inand (5)

Peştele Rick

De-abia cînd am plecat în căutarea unui peşte am acceptat că, în adîncul meu, devenisem o hucă.
N-a fost greu să-mi găsesc un peşte. Cunoşteam genul încă de pe vremea cînd eram client. Ştiam că, în caz de nevoie, peştii oferă protecţie. Ştiam că huca este urmărită pas cu pas de peştele ei, ca să nu i se întîmple, Doamne fereşte!, ceva rău. Nu ştii niciodată cine îţi este clientul. Şi nu e vorba aici despre onorabilii taţi de familie care vor să-şi facă şi ei de cap fără riscul de a fi văzuţi. Nici despre oameni care toată viaţa şi-au dorit să fie altceva decît erau, dar au pierdut ocaziile, nu şi acea dorinţă însă, care le-a rămas undeva, în adîncul lor, ascunsă. Cel mai nasol lucru pentru o gazdă (o hucă, na!) e să dea peste vreun sinucigaş prea milos cu propriu-i trup, un sinucigaş care vrea să-şi zboare creierii, dar să-şi păstreze capul într-o singură bucată… Înţelegeţi ce vreau să zic.
Problema nu e că îţi omoară corpul, că ţi-l fură, de fapt. Problema e că Transferul devine în aceste cazuri ireversibil şi cel care a fost gazdă trebuie transferat apoi în trupul fostului client. E ultima protecţie de care se bucură o hucă din partea agenţiei. Şi, în unele cazuri, din partea peştelui. Acuma nu că asta ar fi vreo chestie de mare dificultate pentru cineva care e de meserie gazdă. Dar să te înveţi cu un trup nou, pentru toată viaţa… cu cine ştie ce beteşug sau şi mai şi: bărbat tînăr, vînjos, spaima şi bucuria muieretului, să te trezeşti fără trusa de scule, în corpul vreunei mamăi care a vrut şi ea să copilărească puţin şi-a cam mierlit-o… că se puteau întîmpla şi accidente.
Ştiam toate astea, eram vechi în meserie, cunoşteam pericolele care îi pîndesc atît pe clienţi, cît şi pe gazde. De-aia am zis că mi-a fost uşor să-mi găsesc un peşte. Tocmai pentru că ştiam despre ce e vorba n-am abordat căutarea cu emoţii, n-am fost genul de hucă în devenire, hucă-aspirantă, care face deliciul peştilor – cam sadici uneori, cam violenţi, şi nici n-ar fi putut fi altfel dacă voiau să se impună, să-şi impună regulile.
Înainte să plec în căutarea unui peşte am rememorat cîteva dintre experienţele mele de client, încercînd să-mi amintesc cu cine am lucrat, în ce condiţii…
Şi mi-am amintit de Rick. Rick era, poate, cel mai cunoscut peşte din branşă. Poate şi pentru că lucra la vedere. Funcţiona ca un fel de agenţie, ilegală, bineînţeles, avea un loc al lui unde putea fi găsit, el, cu angajaţii lui, gazdele pe care ţi le propunea după o scurtă discuţie. Se pricepea la oameni, Rick. N-am fost niciodată nemulţumit de gazdele pe care mi le-a propus. Ştia să facă împerecherile astea, destul de dificile de altfel. Ştia ce nevoi ai, te ghicea după numai cîteva vorbe. Ştia imediat dacă tu, clientul, apelezi la el doar din curiozitate sau ai alte taine pe care vrei să le depăşeşti sau ai cine ştie ce gînduri nu tocmai curate…
Rick lucra cu Roberto, despre care se zicea că este operatorul unei agenţii, dar mai făcea şi el cîte un ciubuc în timpul liber. Îşi făcuse acasă un laborator, nu se ştie de unde îşi procurase – şi cum! – o pereche de cilindri dintr-ăia în care ne băga, client şi gazdă, pentru Transfer. N-am auzit să aibă nici o plîngere, toate Transferurile lui fuseseră OK sau, cel puţin, nu se ştia nimic care să arunce pînă şi o umbră de îndoială asupra lui.
L-am căutat pe Rick în Micul Monaco, unde-şi făcea veacul, la Casablanca.
Micul Monaco era un cartier aflat la graniţa dintre lumi: imediat după zidul care delimita Oraşul Vechi, în partea nouă a Inandului, în sîmburele noului cartier care a apărut după ce imigranţii au început să se adune şi au simţit nevoia unei alte vieţi decît cea care li se oferea în interiorul zidurilor, sub Muntele. Acolo se stabilise Rick atunci cînd părăsise Oraşul Vechi, acolo trăia, rupt între dorinţa unei noi vieţi şi nostalgia celei vechi. Într-un fel, Casablanca era o imagine a sufletului său.
Am intrat pe uşile înalte şi am pătruns în salonul al cărui tavan boltit forma mai multe arcade sprijinite pe stîlpi groşi. Prin colţuri erau lampadare şi plante ornamentale. Pe pereţi atîrnau felinare şi pe fiecare masă se găsea cîte o lampă aprinsă. Din loc în loc nişte paravane din lemn formau separeuri în care, pe scaune din nuiele, clienţii îşi vedeau de ale lor. Cei care avuseseră noroc şi fuseseră acceptaţi de Rick beau un brandy din partea casei înainte să intre pe mîna operatorului. Cei care nu, dar care nu-şi pierduseră speranţa, aşteptau, aşteptau, aşteptau…
În mijlocul salonului era un pian la care cînta Sam. Sam? De fapt îl chema Momo, dar toată lumea îi zicea Sam, evident. Era negru, cînta al dracului de bine şi se spunea că e prevăzut în contractul de proprietate al localului. Dacă Rick s-ar fi hotărît să-şi vîndă cîrciuma, noul proprietar era obligat s-o ia cu tot cu Sam.
Ştiam ritualul, aşa că m-am apropiat de el şi i-am spus:
– Cîntă-l o dată, Sam. De dragul vremurilor trecute.
Sam mi-a zîmbit, mă recunoscuse, şi a intrat în joc:
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule.
– Cîntă As Time Goes By, am zis, şi am început să fredonez: ta-di-da-da-di-dam, ta-di-da-da-di-dam…
I-am pus pe pian un bacşiş care era, de fapt, tariful întîlnirii cu Rick. Acuma Sam putea să-mi dea banii înapoi şi să-mi spună
– Îmi pare rău, domnule, nu cunosc acest cîntec.
ceea ce însemna că am picat primul test (Sam avea un instinct în a-i descoperi din prima pe clienţii periculoşi) sau putea începe să cînte, semn că totul era OK, tranzacţia era pe rol.
A început să cînte. A kiss is just a kiss
Am văzut, cu coada ochiului, că Rick tocmai îşi făcuse apariţia în uşa biroului său. Acum urma etapa a doua, testul lui Rick.
Rick a venit spre noi, s-a oprit în faţa mea şi m-a privit lung, lung. Ştiam că mă scanează, că mă caută în bazele de date, că-mi citeşte dosarul, că judecă, ia decizia…. Da sau ba? Dacă era de acord, îmi spunea replica aia. Dacă nu, îl atenţiona pe Sam
– Ţi-am spus să nu mai cînţi asta, Sam, ţi-am spus? după care pleca.
Dar l-am auzit spunîndu-mi
– Dintre toate cîrciumile din toată lumea asta mare, ai intrat tocmai aici… Bine-ai făcut. Hai să bem ceva.
Am răsuflat uşurat şi mi-a părut că toţi cei aflaţi atunci, acolo, au făcut la fel. S-au liniştit, eram de-al lor adică.
– Vino cu mine, mi-a spus Rick, şi l-am urmat pe cele cîteva trepte care duceau spre biroul lui.
Am intrat, a închis uşa.
Calm, mi-a turnat ceva într-un pahar, nu m-a întrebat dacă vreau una sau alta, ştiam că nu obişnuieşte, în multele mele vizite anterioare pe-acolo aflasem că nici nu are decît un singur fel de băutură, Johnny cu etichetă verde. De unde naiba făcea rost de el? Băutura aia parcă era din alt film.
– Şi zi aşa, vrei să lucrezi la noi.
– Da, vreau.
Eram într-un déjà vu, parcă mai trăisem secvenţa asta, într-o altă viaţă, într-un alt corp, deşi ştiam sigur că, de data asta, era amintirea mea.
– Déjà vu, nu?
Am tresărit. Suspiciune? Paranoia? De ce folosise Rick cuvintele alea? Ce ştia? Ce voia să ştie?
M-am uitat în ochii lui aşteptînd să mai spună ceva, invitîndu-l s-o facă, să înţeleg şi eu la ce naiba se referea.
– Ai Déjà vu. Eşti unul dintr-ăia…
– Da, sînt unul dintre ei, am recunoscut.
Mă scanase. Mă ghicise? Eram într-o bază de date la care el avea acces?
Şi mi-am amintit de fiecare privire mai insistentă asupra mea pe care o observasem la întrunirile noastre. De fiecare privire mai insistentă asupra altora. De suspiciunile din unele priviri. De agresivitatea crescîndă a celor care se voiau lideri.
La dracu’! Se ştia de noi. Eram înregistraţi, fişaţi, orice agenţie, orice peşte avea, într-un fel sau altul, lista cu numele noastre, cu dosarele noastre. Dar cine, cum, cînd? Cîţi dintre noi erau securişti infiltraţi? Cîţi erau plătiţi de Securitatea Statului?
– Deci ştii…
Am lăsat la o parte orice brumă de prefăcătorie. Ştia, era clar că ştia.
– Da, ştiu.
– Înseamnă că n-am nici o şansă să mă angajezi…
Dar îmi luase banii! Dăduse răspunsul ăla, de faţă cu toţi cei din local. Ce naiba…
Fusese o întrebare, dar semnul întrebării îl păstrasem doar pentru mine, el era pus după cuvintele astea, dar numai în mintea mea.
– Nu. De ce să n-ai nici o şansă? Uneori amintirile astea ale voastre pot fi un avantaj… Dacă ştiţi – şi vreţi – să profitaţi de el.
Nu înţelegeam unde bate. Cum să fie un avantaj? Fusesem dat afară de la agenţie tocmai din cauza asta. Cum să fie un avantaj? A zis „dacă ştiţi să-l folosiţi“…
– Şi cum l-am putea folosi?
– Simplu. Vînzîndu-vă amintirile.
– Cui?
– Mie? Sau, dacă au valoare pentru alţii, acelora?
– Dar ce valoare pot să aibă…?
– Hai, nu te prosti! mi-a tăiat-o scurt. Ştii bine că printre clienţii noştri sînt oameni băgaţi în politică, artişti, formatori de opinie, bloggeri… Crezi că e de colo să ştim care le sînt punctele vulnerabile? Micile secrete?
– Adică vrei să mă faci turnătorul tău?
– Ei, eu n-aş numi-o chiar aşa… Mai stăm şi noi de vorbă despre una, despre alta… Despre unii… Poate despre Organizaţie…
Déjà vu? Eşti nebun? Mă rad ăia!
– Să fii tu sănătos cîţi dintr-ăia vin la spovedanie după fiecare întrunire a voastră! Cîte dintre gazdele care au amintiri…
Futu-i! Casablanca e o speluncă oficială! A statului! Să-mi bag… Cum dracu’, dintre toate cîrciumile din lume am nimerit tocmai aici? Mai mare adevăr ca ăsta…
Cîte coincidenţe poate îndura un om? Cîte sînt de ajuns ca să-l facă să creadă că viaţa lui nu se întîmplă în realitate, ci e o poveste dintr-o carte…? Conan, gazda din catalogul agenţiei pe care o frecventam era tocmai grădinarul Veronicăi Amberson, pe care visam s-o… Apoi Veronica era şefa personalului agenţiei la care m-am angajat. Rick, căruia îi fusesem client de atîtea ori, iar acum voiam să-i fiu angajat, era funcţionar de stat. În cîte coincidenţe poţi să crezi că sînt întîmplătoare, că nu sînt decît simple coincidenţe? Dacă eşti paranoic nu însemană că nu te urmăreşte nimeni. De cîtă vreme eram în programul lor? De la ce gazdă mi s-a tras? De la ce client?
– Poţi începe de mîine, dacă vrei.
– Şi dacă nu vreau? Dacă nu mai vreau?
Mi-a aruncat o privire de-aia… ca de la patron la angajat, ceva gen „nu-ţi permiţi să nu vrei“. Dar mi-a zis
– E bine să vrei.
– Ori?
– Ori.
Mi-am dorit să-mi fi spus „ori ai s-o păţeşti“. Mi-am dorit să mă fi ameninţat, să mă fi şantajat, să… Să nu spun, pur şi simplu, „o fac“. Să nu fie alegerea mea.
A fost încă unul dintre momentele în care am simţit nevoia ca lucrurile să se desfăşoare astfel încît să pot da vina pe alţii pentru faptele mele. Poate sînt momente de laşitate astea, momente în care refuzăm să ne asumăm responsabilitatea, în care ne dorim ca viaţa să fie ceva călduţ, moale, pufos. Dar viaţa e o scîndură negeluită, cu aşchii care-ţi intră în carne la cea mai mică ezitare, la cea mai mică neatenţie, la prima mişcare greşită. Lemnul lăcuit e pentru morţi…
– Bine, o fac.
Am acceptat fără să-l întreb măcar ce-mi iese la afacerea asta. Măcar aşa, de ochii lumii, de ochii lui Rick şi ai celor cărora le va raporta recrutarea mea. Măcar aşa, ca o justificare, să nu creadă că sînt atît de ticălos, că sînt atît de putred pe dinăuntru, şi o fac – habar n-aveam ce urma să fac – doar aşa, din plăcere, din curiozitate, din voluptatea tăvălirii în mocirlă… Chestie căreia întotdeauna mi-a fost cel mai greu să-i rezist.
Am făcut multe lucruri urîte la viaţa mea şi niciodată n-am reuşit să mi le justific. Dacă stau să mă gîndesc bine, multora dintre ele nici nu ştiu dacă le-am căutat vreodată o justificare. Dar de fiecare dată cînd eram pe punctul de a face ceva rău, în momentul ăla, în clipa aia ultimă, în care îţi mai pui o dată întrebarea dacă să mergi mai departe sau nu, imediat după ce-mi spuneam că nu e bine ce fac, îmi ziceam: şi cînd o să mai am ocazia să fac asta? Cînd o să mai am ocazia să văd dacă sînt dispus să ajung mai jos de atît? Şi mergeam mai departe. Mai departe, mai jos… Şi de fiecare dată descopeream că e suportabil, că puteam trăi şi asta, că nu mi-am atins nivelul cel mai de jos, că se poate să fac şi ceva mult mai rău, că aş putea face lucruri încă mai oribile…
Ca atunci cînd, în trupul lui Conan fiind, am intrat la mine în casă şi i-am tras-o Cameliei făcînd-o să-şi înşele soţul, adică pe mine. Ca atunci cînd m-am dus la şcoală în trupul matematicianului şi am făcut să-l de afară din învăţămînt… Şi cîte şi mai cîte…
– Bun, am încheiat eu discuţia. Atunci aştept mîine un telefon.
Am plecat ştiind că, din clipa aceea, eram o hucă, o gazdă pentru peştele Rick, şi că urma să am clienţi importanţi, persoane periculoase pentru securitatea statului. Pentru Securitatea Statului.
La urma urmei, deveneam un bun cetăţean al Inandului.

(va urma) 

Observator cultural – 13 martie 2008

Articolul „Nouăzeciştii“ este online aici.

Nautilus nr.2

coperta-n2m.jpg

A apărut Nautilus nr.2 (nautilus.nemira.ro).
Din cuprins: povestiri de Aurel Cărăşel, Ana Veronica Mircea, Adriana Moşoiu, Liviu Radu şi Benjamin Rosenbaum; articole de Michael Haulică şi Liviu Radu despre Sci-Fi Magazin nr.6 şi volume de Kazuo Ishiguro (Să nu mă părăseşti) şi Camille de Angelis (Mary renăscută).
Următorul număr al revistei va apărea la 10 aprilie. Termen de primire a textelor: 1 aprilie, pe adresa nautilus@edituranemira.ro.
Nu uitaţi: pentru Almanahul Nautilus se primesc texte pînă la 15 aprilie (pe aceeaşi adresă).

%d blogeri au apreciat: