O hucă în minunatul Inand (4)

Déjà vu

Rămas fără agenţie, fără posibilitatea de a mă angaja la alta – bănuiam că se fac verificări la orice angajare -, am dus-o o vreme rătăcind pe străzi, prin cîrciumi, apelînd din nou la gazde, reluîndu-mi vechile obiceiuri. Bani aveam, cîştigasem ceva la agenţie, îmi mai trecuse şi deznădejdea de după divorţ…
Aşa am avut tăria să-mi văd copilul, pe cel mic, şi l-am văzut de cîteva ori. Cînd ieşea de la şcoală, cînd juca basket… Da, am fost la un meci, am stat în sală, spectator, sus în tribune, departe de teren, ca să nu mă poată vedea, să nu-i distrag atenţia.
O dată l-am văzut şi pe cel mare. Pe stradă l-am văzut. Nu m-am apropiat de el. Ce era să-i spun? Că-mi pare rău? Bănuiesc că ştie asta. Sper că ştie.
Începusem să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă, cu noile căutări. Nu aveam dorinţe proprii, nu voiam să fac nimic. Dar voiam să fac ce făceau ceilalţi. Şi căutam gazde cu profesii. Cît mai diferite. Uneori ieşea bine, alteori prost.
De pildă, o dată, am vrut să fiu profesor de matematică. Mă bazam pe reziduurile gazdelor, pe partea din personalitatea lor care rămînea activă – sau pe care o solicitam eu să rămînă activă, că şi tehnologia Transferului avansase între timp. Nu mi-a mers în cazul ăla. Reziduurile nu mi-au fost de-ajuns. Am fost dat afară de la şcoală, de fapt gazda mea a fost concediată. Bietul om! Cine l-a pus s-o facă pe gazda, dacă avea un astfel de job?!
M-am întîlnit cu el într-o seară la Baabylon.
Baabylon era cîrciuma pe care o descoperisem într-o „amintire“ şi pe care m-am dus s-o văd, să mă conving de existenţa ei, apoi am început s-o frecventez. Mă atrăgea fauna de-acolo, era frecventată de oameni de toate rasele, de naţionalităţi diferite, era locul în care nou-veniţii în oraş, în partea asta a oraşului, se căutau unii pe alţii, era locul în care văzusem pentru prima dată pe cineva venit dinOraşul Vechi – şi da, l-ai fi ghicit dintr-o mie, se purta altfel, era îmbrăcat altfel, vorbea altfel -, era locul în care se vorbea pe faţă despre Transfer.
Profesorul era singur, singur cu un pahar de băutură în mînă. Cînd m-a văzut, s-a ridicat de la masa lui şi a venit spre mine. S-a aşezat în faţa mea fără să mă întrebe nimic, şi-a înfipt privirile în ochii mei şi atît. Nu zicea nimic. Doar mă privea. Am tresărit cînd mi-am dat seama cine era, i-am zîmbit tîmp, ce era să fac, cum s-o dreg? Aproape că am intrat în panică atunci cînd mi-am dat seama că şi el ştia cine sînt. Era unul dintr-ăia… Ca mine. Era dintr-ai mei, gazde care aveau amintiri.
– Ce mai faci? l-am întrebat.
– Nimic, a răspuns el. Nu fac nimic.
– Şcoala?
– Ştii că m-au dat afară. O vreme am încercat să revin în învăţămînt, am dat examene peste examene, să-i conving că ştiu, că sînt pregătit… Am picat mereu la testul psihologic. Aveam dosar… Dar ştii asta foarte bine, nu? Tu m-ai căptuşit cu dosarul ăla!
– Îmi pare rău, regret sincer…
– Ei hai, lasă, lasă… Nu mai are importanţă. Ţi-am zis că o vreme am încercat… Am renunţat pînă la urmă. Aşa am conştientizat că, de fapt, eu nu eram matematician. A fi matematician e o chestie de-aia ultimativă: ori eşti, ori nu eşti. N-ajunge să ştii matematică, n-ajunge s-o poţi face cu oarecare rezultate. Dacă n-ai performanţă înseamnă că te minţi de unul singur. Că-ţi petreci viaţa mimînd. Or, nu asta am vrut eu de la viaţă. Am crezut că talentul meu, ambiţiile mele… asta însemnau, că sînt matematician. Nu eram. Aveam abilităţi, aveam chiar un pic de talent. Dar îmi lipsea vocaţia. Şi asta am aflat-o datorită ţie. Dacă n-ar fi fost episodul ăla, dacă nu m-ar fi dat afară atunci, probabil că mai trăiam şi azi cu iluzia că sînt matematician, că a preda matematica era totuna cu a fi matematician, că doar matematicienii asta fac, predau matematica, nu? Fals! Cît se poate de fals! Matematicienii fac matematica să fie ceea ce este, o fac să evolueze. Ştii cum se zice, nu? Cine ştie să facă un lucru, îl face. Cine nu învaţă pe alţii. Eu îi învăţam pe alţii matematică, atîta cît să le fie de ajuns să descopere ei înşişi dacă au vocaţia asta sau nu, dacă vor deveni matematicieni sau vor ajunge la rîndul lor profesori sau, poate mai bine, să transforme matematica în ceva practic, să facă matematică aplicată, să construiască modele… Cîndva am încercat şi eu să folosesc lanţurile Markov într-un model educaţional…
A plecat ochii în jos.
– Mă cam bag în amănunte care fie te depăşesc, fie nu te interesează…
A tăcut apoi, a sorbit din pahar şi privirile lui mi-au străpuns din nou ochii, voind parcă să treacă dincolo de ei, să-mi cotrobăie prin creier, să afle măcar dacă am habar ce-i ăla un lanţ Markov, să afle ce-i cu mine, ce-am căutat eu în viaţa lui, ce voiam eu, poate, de la viaţa mea.
– De cînd ai amintiri? l-am întrebat direct, fără nici o introducere, fără vreun apropo de…
– Nu ştiu. Cred că deja începusem să am atunci cînd ne-am cunsocut, cînd ai apelat la serviciile mele.
Încă nu mă întrebase de ce am făcut-o, de la începutul conversaţiei noastre bănuiam că o să vină şi clipa în care o va face, dar el tot întîrzia să aducă vorba.
Am sărit şi eu la alt subiect, oarecum.
– Ştii că am fost şi eu gazdă? Cîndva?
– Da? I-auzi! Şi? Ce s-a-ntîmplat?
– Păi tot aşa… Amintirile. Am început să am amintiri. S-a aflat şi mi-am pierdut jobul la agenţie.
– A… Ai lucrat cu o agenţie…
– La fel ca tine.
– Şi? Ai făcut ceva? Mă refer la…după ce s-a aflat că ai amintiri. Ai vorbit cu cineva? Ai căutat şi alţii ca tine?
– Vorbit? Căutat?
– Da. Nu te-a tentat niciodată să afli dacă mai sînt şi alţii care au amintiri?
– Cum să aflu? De unde?
– Printre cei daţi afară de la agenţii. Acolo îi găseşti. De obicei, în ultima vreme, ăsta e şi motivul pricipal pentru care sînt concediate gazdele.
– N-am observat. N-am ştiut. Uite că nu m-am gîndit la asta.
– Eu da. Şi am început să fac şi eu săpături. Am găsit o grămadă.
– O grămadă? Sînt atît de mulţi?
– Mulţi şi organizaţi.
Cum adică organizaţi? Ce voia să spună? Adică era chestia aia cu minorităţile care devin minorităţi tocmai pentru ca indivizii care sînt… „altfel“, să zicem, să nu o ia razna? Era vorba de nevoia oamenilor de a se grupa? Sau – de fapt acelaşi lucru – era vorba despre nevoia unora de a fi lideri? De a căuta mereu indivizi cu trăsături comune pe care să-i organizeze şi apoi să-i conducă? Şcoala micilor dictatori, cum se zice…
Ia uite ce-mi zicea ăsta?!
– Nu ştii? reluă el prinzîndu-mi momentul de nedumerire, derută, nelinişte…
– Nu, nu ştiu. Cum sînt organizaţi?
– Tu n-ai auzit de Déjà vu?
Îmi era cunoscută sintagma, văzusem şi eu cîteva titluri prin ziare, dar n-am insistat, nu le-am dat importanţă. Erau unii care protestau împotriva Transferului, dar interesele mele erau mereu canalizate spre alte aspecte ale lumii şi vieţii… Politica mă lăsa rece, întotdeauna a fost aşa.
– Am auzit ceva, i-am răspuns, mai mult ca să nu par cu desăvîrşire un ignorant.
– Păi ăştia sînt, cei cu amintiri. Ei au sesizat pericolul şi asta de-abia cînd au început să se întîlnească. Înţeleg că n-ai fost la nici o întrunire a lor.
L-am privit, tăcut, şi ăsta a fost răspunsul pe care i l-am dat la întrebarea lui subînţeleasă.
– Nu vrei să mergi? m-a întrebat.
– Adică tu eşti unul dintre ei?
– Nu unul activ. Mă mulţumesc să fiu şi eu pe-acolo. Îi sprijin, evident, dar fără să mă implic efectiv. Ştiu, simt, înţeleg că treaba asta cu Transferul ar trebui să înceteze, sînt conştient de pericolul social…
Cred că am făcut o grimasă, poate am avut o umbră de îndoială, de neîncredere în priviri, pentru că s-a grăbit să adauge:
– Nici eu nu m-am gîndit cu adevărat la asta decît după ce am început să-i frecventez. Nu-i de glumă, zău. Ce naiba! Vînd castraveţi grădinarului… Ai păţit-o şi tu, ştii foarte bine despre ce vorbesc.
Oho! Ştiam chiar mult mai mult decît îşi imagina el. Şi mi-am amintit din nou episodul cu visul ăla al meu, cu familia aia care… Cu nevasta care m-a folosit ca gazdă… De ce trebuie să retrăiesc toată chestia asta, ha? Scăpasem de ea, o lăsasem în urmă, trecusem peste, aşa, cu tot preţul…
– Da, vreau.
– Ce?
– Să merg la o întrunire, nu asta m-ai întrebat mai devreme?
– OK atunci. Mîine la şase după-amiază, la Biserica Reînvierii.
– Ce? Biserică?
Nu mai auzisem de mult de biserici. Ştiam că există, ştiam că adepţii se adună în tot felul de săli… Dar nu mai credeam de mult că mai există biserici. Religia nu mai era de mult… Sau poate doar se transformase, manifestările ei se înnoiseră, se adaptaseră nevoilor – şi spaimelor – de azi.
– Bine. Mîine, la biserică.
Şi m-am dus. Atunci, şi în altă zi, şi în alta, şi tot aşa. Mă integrasem în organizaţia aia a celor cu amintiri, mă convingeam cu fiecare întrunire că trebuia făcut ceva, că situaţia nu mai putea continua.
Vedeam cum, pe zi ce trece, discursurile, prelegerile, discuţiile devenau din ce în ce mai agresive, mai vehemente. Dar nu se întîmpla nimic altceva şi puneam agresivitatea pe seama luptei pentru putere în cadrul organizaţiei. Din noianul de membri, apăruseră deja unii care se voiau lideri, care – se vedea de-acum asta – voiau să facă din Déjà vu o organizaţie implicată politic. A fost momentul în care m-am întors la ale mele, fără a abandona cu totul întîlnirile. Dar îmi părea că îmi pierd vremea.
Aşa că m-am hotărît să-mi reiau vechile obiceiuri, începea să-mi lipsească orele în care eram altcineva.
Am fost din nou client o vreme apoi, cînd mi s-au terminat banii, a trebuit să redevin… Gazdă?

(va urma) 

9 răspunsuri

  1. O sa mai apara mai tirziu organizatia asta, mai intervine in vreun fel in intriga. Daca da, e ok. Daca nu, e pacat sa lasi filonul asta promitator in coada de peste. Du huca la o intilnire, sa mai vedem si pe altii cu amintiri, eventual sa descrii un pic protocolul unei sedinte de-a lor… Might be something there.

  2. da, o sa mai apara. pentru ca… dar o sa vedeti in capitolul urmator in care facem cunostinta cu Rick, pestele.

  3. Thank you, You can visit http://nghecon13.googlepages.com„>
    „The top blogs of the day” report

  4. mike, de cate ori ai folosit cuvantul „matematica” intr-un singur paragraf?…

  5. Ei, nu era chiar „un paragraf”. Era o replica a unui personaj si avea cam 1500 de semne. Dar da, matematician/matematicieni apare de 8 ori si matematica de 7. Am sa mai trec prin replica, sa vad daca e de schimbat sau e vorba de felul in care vorbeste personajul, de obsesiile lui (caz in care poate ramine asa. desi… de 15 ori?!)

  6. s-ar putea sa aveti dreptate, daca un individ este obsedat de ceva, este in stare sa repete un cuvant sau expresie de 1000 de ori intr-un minut, numai ca proful ala de mate nu pare ahtiat dupa matematica, ba dimpotriva, nu pare distrus moral ca nu-si poate exersa talentele la tabla

  7. … dar sunt momente in care orice individ se poate „ambala” din senin. eu as lasa fraza si as incheia „momentul poetic” cu o replica sarcastica, de exemplu dupa fraza: „Mă cam bag în amănunte care fie te depăşesc, fie nu te interesează…”, ar veni raspunsul: „asa e, dar sunt fascinat de modul in care povestesti”… sau ceva de genul asta.

  8. am scris deja fraza. ma mai gindesc daca o adaug sau nu.

  9. …am recitit acum asta si m-am lamurit cum e cu amintirile despre care te intrebam intr-un alt comentariu…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: