O hucă în minunatul Inand (3)

Şi totuşi cred că nu e bine să bag aici capitoul despre gibsoni şi Oraşul Vechi. Aşa că mergem mai departe, aşa cum a fost scris.

Vom uita pentru dumneavoastră

Cînd am intrat în sediul agenţiei am fost întîmpinat cu un zîmbet, genul acela de zîmbet complice.
– N-aţi mai venit de mult pe la noi. Să vă arăt catalogul? Avem ceva noutăţi… Un înghiţitor de săbii, un săritor cu parapanta, un vînător de lei… Sau poate doriţi o lesbiană, îmi făcu cu ochiul fata de la recepţie. E liberă toată ziua, n-are slujbă, n-are obligaţii. Faceţi ce vreţi, cît vreţi.
– Nu, mersi, am răspuns. Nu vreau pe nimeni azi. Vreau să mă angajez. Vreau să fiu o hucă.
– Hmmm… O gazdă. Angajaţii noştri sînt gazde, domnule. Da… Trebuie să vorbesc cu conducerea. Bineînţeles că experienţa dumneavoastră de client vă recomandă înainte de toate, dar… trebuie să vorbesc cu cineva din conducere.
A plecat, s-a întors după cinci minute, a scotocit prin dulapuri, a luat un dosar şi a plecat iarăşi. După alte zece minute a revenit şi mi-a spus:
– Sînteţi aşteptat. Pe hol, a doua la dreapta, mi-a făcut semn, îndrumîndu-mă spre un birou pe a cărui uşă scria PERSONAL.
Am ciocănit la uşă, am aşteptat pînă ce o voce a spus pe un ton care nu-mi era cu desăvărşire străin: intră. Am intrat şi m-am trezit faţă în faţă cu doamna Amberson, Veronica Amberson, fosta mea vecină. Nu mai ştiam nimic despre ea de vreun an, de cînd Ambersonii se mutaseră de pe strada noastră, la puţin timp după scandalul în care, într-un fel, fusesem implicat şi eu, fără ca nimeni s-o ştie. Sau, cel puţin, aşa credeam eu în momentul acela. Pentru că, în momentul următor, uitîndu-mă în ochii ei am înţeles că întîmplarea nu mai era un secret pentru ea. Pe birou zăcea desfăcut dosarul meu de client. Cu nume, date, tarife, cîte şi mai cîte.
– Presupun că n-are nici un rost să ne prefacem că nu ne cunoaştem, nu?
– O, doamnă Amberson, ce surpriză! Am fost vecini…, am încercat eu – am încercat, ce era să fac?, mi-am zis că încercarea moarte n-are -, dar ceva din privirea ei, din zîmbetul ei atîrnat de colţul gurii – ah, da, zîmbetul ăla pe care-l avea în şezlong cînd făcea plajă pe terasă! – îmi îngheţă orice idee – proastă! – pe care aş fi avut-o cînd m-am gîndit să…
– Am zis că n-are rost să ne prefacem, da?
– Bine, doamnă Amberson. Veronica…
– Doamna Gyurcsany e bine, a zis ea. Am divorţat de Ted.
– Îmi pare rău. Sau nu ştiu…
– Mie nu-mi pare rău. Ted avea secrete faţă de mine, secrete mari, periculoase… Dar acum au trecut toate astea. Poate că, dacă nu divorţam de Ted, n-aş fi ajuns niciodată aici unde, trebuie să recunosc, am o activitate cît se poate de interesantă. Şi de plăcută. Şi plină de surprize uneori, ca acum, de pildă.
– Da, cred…
Ce era să zic? Am zis şi eu ceva, ca să nu tac. Aveam emoţii, toată viaţa mea depindea de această întîlnire şi, deocamdată, perspectivele nu erau tocmai încîntătoare. Mă întrebam cît ştie din toată povestea. Care-i sînt sentimentele. Dacă mă făcea responsabil pentru eşecul vieţii ei. Dar, în acelaşi timp, mă agăţam şi de posibilitatea ca ea să nu regrete prea mult viaţa ei de dinainte, cu Ted, ba chiar să păstreze o amintire plăcută momentelor petrecute în compania lui Conan, deşi ştiu că, în afacerea aia, poate nu eu eram cel cu meritele principale, ci Conan, trupul lui… Doamne-ajută! Fie ce-o fi! Şi mai era şi treaba aia cu plaja ei pe terasă… Să nu-mi zică acum că nu ştia. Că nu ştia că biroul meu avea o fereastră care dădea spre terasa ei. Că nu ştia că ar fi fost posibil ca, măcar din cînd în cînd, să fiu în dosul perdelelor şi s-o pîndesc. Să mă uit la ea, ca orice voyeur. Să nu-mi spună că, în clipele acelea, se considera singură pe lume, fără vecini, fără griji, fără reguli.
– Te uitai la mine cînd făceam plajă pe terasa din spate, aşa-i?
– Nnn…da.
Am recunoscut, ce era să fac? Să neg? Uneori adevărul serveşte mai bine decît o minciună oricît de elaborată, de iscusită.
– Vrau să ştii, de la începutul relaţiei noastre, această relaţie a noastră, de afaceri – mi-a părut că a subliniat această -, că nu-ţi port pică în nici un fel. La urma urmei, ne-am urmat fiecare fantezia lui: eu să mi-o trag cu Conan, tu să mi-o tragi mie.
Directă, fata. Dar ştiam deja asta…
S-a oprit. Cred că aştepta ceva din partea mea, o confirmare… ceva care să-i susţină ipoteza, ceva ca un fel de scuză. Însă eu n-am zis nimic. De ce să-mi cer scuze? De ce să caut pretexte, de parcă aş fi greşit cu ceva? De parcă totul s-ar fi întîmplat din greşeală… Nu, domnule, n-a fost nici o greşeală, nici un prost/pisica 13/crocodilul galben. Am vrut să i-o pun. Am fost provocat s-o fac. Săptămînă de săptămînă am fost provocat.
Siiigur că da. Toţi infractorii sînt, de fapt, nişte victime, nu? Culmea e că sînt destui cei care găsesc (sau aşa îşi imaginează ei) şi argumente pentru asta.
Se pare că nu i-a picat bine tăcerea mea, pentru că i-am văzut o sclipire în ochi, a fost ceva… ca un avertisment? Poate nu era bine s-o ambiţionez. Nu în sensul rău.
– Şi vrei să te angajezi la noi…
– Da, vreau. De-asta am venit.
– Păi, atunci… Să fie într-un ceas bun.
Gata? Asta a fost tot?
I-am văzut iar sclipirea aceea din ochi, care nu ştiu ce însemna. Oare ea o să-mi aleagă clienţii? Nu, asta în nici un caz. Ştiu că ei aleg întotdeauna. Dar le poate sugera… Cine ştie ce nebuni vin pe-aici şi ce-or să facă din mine? Cu mine. La urma urmei, cum mi-o fi norocul, mi-am zis. Şi asta i-am zis şi ei.
– Cum mi-o fi norocul.
De data asta am avut parte de zîmbetul de pe terasă. Doar că Veronica nu mai era goală. Şi nici nu se mîngîia… Ba mai mult, mai rău: era în poziţia superioară, de conducere. La fel ca atunci cînd făcea plajă pe terasă, de fapt, ce s-o mai dau pe după cireş. Tot ea era la conducerea treburilor şi atunci.

Cît am stat la agenţie am fost o loază. Ori eu aveam ceva defect, ori era o problemă cu aparatele, cu cilindrele alea. Ceva nu era în regulă, de fiecare dată cînd îmi reluam în stăpînire corpul, aveam amintiri. Nu durau mult, nici nu erau foarte coerente. Erau ca nişte flash-uri cu care mă trezeam deodată, te miri cînd.
Într-o zi stăteam leneş în fotoliul meu, cu telecomanda într-o mînă şi cu o bere în cealaltă, trecînd de pe un canal pe altul – îmi plăceau blogurile la vremea aia, canalul de bloguri era favoritul meu – şi îmi aminteam cum am intrat în reţea, cum am căutat nişte fişiere ale cuiva, cum le-am găsit şi le-am copiat, avînd grijă să-mi şterg toate urmele… Eu nu mă pricep la lucruri de-astea, zău. Nu puteau fi amintirile mele. Şi-atunci, ce erau?
Totul a culminat cu un vis erotic pe care l-am avut într-o noapte, dar atît de intens, cu atît de multe amănunte… Am visat cum am sunat la uşa unei case, cum mi-a deschis un individ bine făcut, dar nu genul atlet, părea un familist convins, soţ model şi tată aşişderea… Părea, pînă în clipa în care, după ce m-a poftit să stau jos, pe canapeaua acoperită cu o cuvertură ecosez, şi să-i spun pentru ce venisem – i-am zis că am ceva de vînzare – a început să se uite mai ciudat la mine, la mîinile mele, la pieptul meu, ba i-am simţit privirea încercîndu-mi fermoarul de la pantaloni. Nu auzea nimic din ceea ce-i spuneam, el avea altă treabă. Şi şi-a făcut-o excelent, se pare, din moment ce m-am trezit că mă ia de mînă şi eu m-am lăsat în voia lui, urmîndu-l pe scările cu balustrada albă de lemn, trăgînd cu ochiul, în treacăt, la tablouaşele cu flori atîrnate pe pereţi, pînă am ajuns în dormitor unde m-am lăsat dezbrăcat, pipăit, mîngîiat, lins, supt, apoi a fost rîndul meu să-i fac toate astea şi chiar mai mult decît atît, în viaţa mea nici măcar nu mi-am imaginat cum e să penetrezi un bărbat, dar trebuie să recunosc că nu mi-a fost nici scîrbă, în vis, că vis era!, de toate alea cîte le făceam, le făceam chiar cu o doză de încrîncenare, cu ură la un moment dat…
A doua zi dimineaţa m-am trezit oripilat, scîrbit de mine, m-am spălat îndelung, mi-am tocit dinţii cu peria şi am consumat un sfert din sticla de apă de gură, apoi am dat un telefon la agenţie anunţîndu-i că a intervenit ceva şi am să întîrzii, după care am ieşit în stradă, uitîndu-mă chiorîş la oricine îşi lăsa privirea asupra mea mai mult de trei secunde.
M-am dus la adresa pe care o reţinusem, aia din vis, şi am sunat la uşă. Urma să mă dau drept comis-voiajor, ca în vis, şi-apoi… Apoi habar n-aveam ce urma să fac. Chiar aşa, ce era-n capul meu? Că un individ îmi va deschide şi eu am să-l întreb „nu vă supăraţi, nu vă amintiţi cumva dacă noi doi ne-am pus-o?“ Ce era să-l întreb?
Cînd mă hotărîsem că totul era o prostie şi că mai bine era să plec pînă nu ieşea cine ştie ce dandana, uşa s-a deschis şi în pragul ei stăteau o femeie – frumoasă, da, frumoasă mai era! – şi, probabil, soţul ei. Nimeni altul decît amantul meu din vis! Cînd au dat cu ochii de mine, el s-a înroşit, s-a fîstîcit, parcă voia să spună ceva între „bună ziua“ şi „ce mă-ta cauţi aici, acum?“, iar ea… Ei bine, ea a rămas cu privirile înfipte în ochii mei, a început să-i tremure ceaşca de ceai pe care o avea în mînă… în timp ce eu aruncam priviri iscoditoare în casă sperînd să nu fie adevărată canapeaua lor acoperită cu o cuvertura ecosez, iar dincolo de ea, să nu văd scara cu balustrada albă şi tablouaşele cu flori de pe pereţi. Dar toate erau acolo. Erau acolo, şi ei în faţa mea.
– Presupun că nu vă interesează ce am eu de vînzare, am zis, încercînd să-mi intru în rolul de comis-voiajor.
N-am nimerit-o. Pentru oricare alte fiinţe din lume, în afara lor, fraza aia n-ar fi fost decît încercarea timidă a unui comis-voiajor începător, la prima lui ieşire pe teren. A unui comis-voiajor neîncrezător în puterea lui de convingere, în marfa pe care o avea de vînzare, în destinul lui. Mi-am dat seama atunci că vorbele, frazele nu sînt de fapt ale celui care le rosteşte, nu înseamnă nimic în gura lui, ci sînt ale celui care le aude. Că numai cel care aude o frază îi dă un înţeles, adevăratul înţeles. Iar pentru cei doi, acea frază a mea însemna cu totul şi cu totul altceva decît am intenţionat eu să spun. Deşi cuvintele, ordinea lor, erau aceleaşi.
– Şantajist ordinar!
Nu mi-am dat seama imediat care dintre ei vorbise, deşi în urechi îmi sunau ambele voci. Pînă să am eu vreo reacţie la vorbele lor – ce şantaj! Nici vorbă… dar vorbele, tocmai vorbele au fost acelea care, de fapt, asta şi spuneau. Atunci, în contextul ăla, asta şi spuneau. Deşi ar fi putut fi adevărate şi dacă eram doar un comis-voiajor obişnuit… – s-au privit unul pe altul, de-abia atunci, şi m-a întristat şi pe mine tristeţea din ochii lor, felul în care îşi cerau aşa, pe muteşte, iertare unul altuia, chiar dacă, în caz că totul ar fi fost adevărat, se cereau anumite explicaţii… din partea amîndurora.
M-am gîndit în clipa aceea că poate n-a fost doar un vis. Că visasem ceva ce, poate, chiar am făcut. Sau, mă rog, eu, ca gazdă, am făcut. Dar ce amestec ar fi putut avea ea, femeia, în toată povestea asta? În fond, ea l-a surprins pe el roşind la vederea mea, fîstîcindu-se… Era clar că bărbatul îi ascundea ceva, ceva nasol evident, ceva ce avea legătură cu mine… Şi totuşi nu părea că e doar atît. Părea mult mai mult. Îmi aminteam că ea rămăsese pironită cu privirea în ochii mei de cum am deschis uşa. De ce? Mă ştia de undeva? Mă mai văzuse intrînd în casa lor? Mă susprinsese vreodată cu bărbat-su? Exclus! N-ar mai fi fost surpriza la care tocmai asistasem. Şi-atunci? M-am gîndit cînd am mai fost eu pe-acolo, în casa lor. Dacă visul era o amintire, ea nu era a mea. Era una dintr-alea pe care le aveam… una dintr-alea de după. De după ce reveneam în trupul meu.
Şi-atunci am înţeles: fusesem gazda ei. A vrut şi ea să-l fută în cur, să vadă şi el cum e. Sau poate a vrut să se convingă că soţul ei e gay. Sau naiba ştie! Ce mai conta ce-a vrut sau n-a vrut? Mie mi-era de-ajuns că înţelesesem cum stătea treaba. Şi treaba era urîtă rău. Din cale-afară de urîtă.
Atunci, pe loc, am renunţat la agenţie.
Un lucru pe care ar trebui să-l ştie şi, probabil, chiar îl ştie fiecare dintre noi este că, uneori, în viaţă, apar momente în care trebuie să renunţi la ceva sau la cineva. Pentru că dacă nu renunţi tu, va renunţa acel ceva sau cineva la tine şi asta e mult, mult mai greu de îndurat. Cîteodată chiar periculos.
Periculoasă era şi situaţia mea de atunci. Nu mă mai puteam întoarce la agenţie pentru că imediat ce uşa acelei case s-a închis în urma mea, probabil că femeia a sunat să facă plîngere. Or, o dată aflată povestea cu amintirile mele (de neexplicat ştiinţific, tehnologic sau cum vreţi), situaţia mea numai roz n-ar mai fi fost. Devenisem contraexemplul care ar fi dus de rîpă nu numai afacerea agenţiei, dar chiar conceptul însuşi al Transferului. Cine ar mai fi fost de acord să se transfere într-o gazdă care îşi putea aminti? Care ar fi putut dezvălui ororile? Care ar fi putut recurge la şantaj? Sau care, în ultimă instanţă, ar fi putut fugi, conştientă, cu mintea, cu posibilităţile, cu viaţa celui care, dintr-un capriciu, dintr-o nevoie de defulare, din oricare-ar fi fost motivul, voia ca, din cînd în cînd, să trăiască în alt corp? Uneori să se ascundă…
A doua zi am primit un telefon prin care eram anunţat că agenţia renunţă la serviciile mele. Foarte bine! Era clar că Vom uita pentru dumneavoastră, sloganul lor scris cu litere mari pe peretele de la intrare, nu mai era valabil în cazul meu.

(va urma) 

9 răspunsuri

  1. mike, you back…
    e beton…

  2. uuuu, can’t wait! restul adica.

  3. o sa vina acusi. saptamina asta inca o felie miercuri sau joi.

  4. si ar trebui sa ma misc mai repede, poate termin toata cartea pina in mai. daca vreau sa va vad la fata la o lansare in iunie. la bookfest adica.

  5. si noi vrem sa va vedem la fata la o lansare. cat mai curand…

  6. Oof! grea asteptarea asta!

  7. grea, grea, dar si pentru mine e greu. vedeti ca am pus un post astazi despre huca online. ce ziceti?

  8. Dar tu Ciprian cind scoti cartea ?nu vrei sa o promovezi deloc?Adica sa ne scrii citeva cuvinte despre ea.

  9. pt voicunike
    de mine e vorba?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: