Am primit un mail de la redactorul-şef al unei reviste (apare pe net, dar se poate descărca şi în format pdf). Omul vrea să facă o rubrică de SF (noutăţi, prezentare de carte) şi mi-a cerut să-i recomand pe cineva. Fără să-mi dea alte amănunte. Pe site scrie că „momentan publicarea nu este remunerată“ (valabil pentru cei care propun colaborări. Deci nu îmi dau seama dacă se aplică şi la deţinătorii de rubrici).
E cineva interesat? Să-mi scrie pe mail dacă vrea.
Dar e de discutat totuşi aspectul: mai e cazul să facem muncă voluntară la cerere? Bineînţeles, „exclud situaţia în care cineva îşi asumă facerea unei reviste, a unui forum, a unui site… prin care poate urmări umplerea unui gol pe piaţă, lansarea în domeniu, promovarea unor autori, a unui fel de a scrie… (cum am făcut eu, de pildă, în 2000, cînd am lansat Lumi Virtuale pe net) sau, pur şi simplu, lansarea unei afaceri (ceea ce e totuşi altceva. De pildă, Mugur Cornilă, cu librăriile lui virtuale).
Eu zic că nu mai e cazul. Dacă vrem să trăim din scris, atunci trebuie să găsim / să acceptăm acele colaborări pentru care să fim remuneraţi (într-un fel sau altul). Acuma, remunerarea poate fi în bani, în cărţi (la urma urmei, tot am da bani pe cărţile alea, nu? Şi, pentru o povestire, oricum nu prea sînt şanse să primeşti nişte sute de mii vechi! – am zis „nu prea“, n-am zis că n-ar exista aşa ceva, bine? Nici revistele de-afară nu plătesc pentru o povestire decît 5-10 USD sau cîteva exemplare din revistă. Nu vorbesc de Asimov’s, că acolo oricum nu ajunge oricine, oamenii o iau mai de jos, de la reviste mici, pînă să ajungă să publice în Asimov’s sau în F&SF). Mai e de luat în calcul şi imaginea pe care ţi-o poate face publicarea într-o revistă serioasă (deşi, dacă e serioasă, are grijă să te plătească în vreun fel).
Ce ziceţi? N-ar trebui să nu ne mai văităm că nu se poate trăi din scris în România, cîtă vreme nici nu încercăm s-o facem?
N-am vorbit aici despre drepturile de autor pentru cărţile pe care le publicăm. Aici există contracte, ar trebui ca lucrurile să meargă. Problema, în cazul ăsta, e cît vindem. Am mai zis-o: dacă vindem 10.000 de exemplare pe an, putem trai numai din asta. Şi cu cît vindem mai mult, cu atît trăim mai bine.
Eu cred că un scriitor ar trebui să publice cărţi (în sfîrşit, am aflat şi eu! Mare adevăr!) şi să-şi ia cota parte din vînzări, să publice (pe bani!) articole, povestiri (tot pe bani!), să dea interviuri, să apară în presă (ca să-şi sporească notorietatea) şi tot aşa. Doar dacă facem toate astea ne vom putea numi scriitori profesionişti (n-am pus ghilimele, deşi am fost tentat; dar ar fi dus în derizoriu un termen pe care chiar ar trebui să-l luăm în serios). Să nu ne aşteptăm ca bunăstarea (banii şi gloria) să ne vină de la prima carte. Nici de la a doua. Şi pe-afară lucrurile astea se întîmplă mai încolo, iar dacă se întîmplă de la prima carte, atunci e ceva din capitolul excepţii. Aşa că dacă publicăm o carte, două şi nu ajungem să trăim din scris, nu trebuie să strigăm „în România nu se poate trăi din scris!“. Trebuie să mergem mai departe, pînă vom reuşi. Tirajele din ce în ce mai mari ale cărţilor scriitorilor români sînt un semn că lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Trebuie doar să avem răbdare şi să perseverăm. Şi, evident, să scriem. Mult şi bine.
(final apoteotic, aplauze prelungite, oratorul pleacă de la tribună întrebîndu-se
“bine, şi eu ce mănînc azi?“)