Arhive zilnice: 5 februarie 2008

O hucă în minunatul Inand – Prolog

Văd că stau. Şi nu merg mai departe. (În sfîrşit, sînt şi eu logic!)
Aşa că hai s-o iau altfel, poate mă îndemn. Eu. Pe mine. Mă.
Deci textul la care muncesc (atunci cînd nu stau. Sau cînd nu muncesc la altceva). Începutul lui. Şi-apoi, uşor-uşor şi restul.

O hucă în minunatul Inand

Prolog

În meseria asta e bine să lucrezi cu o agenţie. Ai parte de clienţi simandicoşi, cîştigi bine, treaba se face curat şi beneficiezi şi de asigurare în caz că ceva nu merge ca lumea. Greu e să iei proba, să obţii angajarea. Dup-aia, totul e OK. Discreţie maximă. N-ai grija zilei de mîine. Stai acasă, primeşti telefonul, te duci, se face Transferul – adică îţi faci treaba, care-o fi aia -, iei banii. Şi habar n-ai de nimic. Ca şi cînd lucrul ăla nici nu ţi s-ar fi întîmplat.
Habar n-am cum se face Transferul ăsta. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Îmi cumpăr televizor şi îl folosesc şi nu mă interesează cum ajung imaginile alea pe ecran. Aşa cum nu mă interesează ce se întîmplă în cipurile şi în sîrmele din calculator sau cum funcţionează un telefon. De ce m-ar interesa Transferul?
Ştiu doar că şi clientul, şi gazda sînt băgaţi în nişte cilindri uriaşi şi, cînd iese de-acolo, clientul iese într-un alt trup, cel al gazdei. Cei doi cilindri sînt în camere separate şi asta îi asigură clientului protecţie. În relaţia asta a lor „de serviciu“ doar clientul îşi cunoaşte gazda, ea niciodată nu-şi cunoaşte „chiriaşul“. Ca de obicei, atunci cînd unul plăteşte, iar celălalt este plătit, cel care dă banul este avantajat. Dar practica, în timp, duce la nişte proceduri, la nişte termeni contractuali în care nici cel care-şi vinde ce are de vîndut nu este lăsat de izbelişte.
Mai rău e dacă nu iei proba la agenţie şi trebuie să-ţi cauţi un peşte. Ăştia sînt cam ciudaţi. Odată ţi-o trag – cică te testează! – şi se ştie că nu dispun de cine ştie ce condiţii. Operatorii lor sînt tot nişte marginali, la limita legii, indivizi care au pierdut la viaţa lor, dar măcar au lucrat în laboratoare cîndva, ştiu meserie. E ca atunci cînd mergi cu trenul urban: mai pe la suprafaţă, mai pe sub pămînt… Dar măcar ai peştele care veghează, se interesează de clienţi, cine sînt, de ce au nevoie de tine, ce vor de la viaţa ta. De reţinut e asta: veghează. Să nu păţeşti nimic. Să te simţi în siguranţă.
Şi mai rău e cînd ajungi pe străzi şi eşti la mîna tuturor dezaxaţilor. Nu ştii niciodată cine îţi sînt clienţii şi care sînt scopurile lor. Şi nici nu cîştigi cine ştie ce. Trebuie să ai operatorul tău (care mai vrea şi el mici „servicii“ gratis!) şi, în condiţiile astea nu poţi spera decît la unul care nu mai are dreptul de a profesa, unul care-şi face treaba clandestin, în laboratoare improvizate, cu tehnică depăşită, dar funcţională. Din cauza condiţiilor precare în care operează ai toate şansele să rămîi cu sechele. Să nu uiţi, să te trezeşti uneori din somn crezîndu-te altcineva, dînd telefoane unor oameni pe care nu-i cunoşti, mergînd la adrese neştiute fiind convins că mergi acasă.
Dar asta aveam s-o aflu cu timpul, pe propria-mi piele, cum se spune. La început n-am ştiut, n-a ştiut nimeni. Acum ştiu că sînt şanse mari ca, după Revenire, să rămîi cu ceva din fostul client. Ăsta e riscul tău, ca gazdă, dar şi riscul clientului care-şi joacă identitatea, dincolo de toate poveştile despre confidenţialitate… Se spune că fiecare primeşte de la viaţă atît cît poate plăti. Şi dacă asta nu e de-ajuns?
Eu am trecut prin toate stadiile şi nu sînt chiar mîndru de mine. Dar am supravieţuit. Şi, în condiţiile ştiute, ăsta chiar este un motiv de mîndrie. Poate nu şi ăla că am ajuns ceea ce sînt.
Sînt o hucă, da. Dar asta sîntem toţi, indiferent dacă lucrăm cu agenţii, cu peşti sau pe cont propriu. Sînt o hucă şi îmi place. Cred că îmi place, din moment ce n-am renunţat la asta după toate cîte mi s-au întîmplat. Problema, pentru mine, n-a fost dacă voi deveni o hucă sau nu. Problema mea a fost ce fel de hucă voi deveni.

Emil Brumaru – Ah, pixul tău de poetesă

O PANARAMA A POEZIEI ROMÂNE CONTEMPORANE
(parodii, pastişe, cópii, imitaţiuni)

EMIL BRUMARU

AH, PIXUL TĂU DE POETESĂ

De dimineaţa pînă seara
Visez la pixul tău, Tamara,
La cel cu care scrii poeme
În timp ce-n beciuri gemul geme

În timp ce castraveţii toţi
Stau în oţet ca nişte hoţi
Pupînd pe pletele rebele
Mult prea duioase pătrunjele

În timp ce verzele de-un an
Dansează-n străchini french can-can
Iar morcovii-şi înfoaie coada
Ca doi păuni visînd Canada

În timp ce alte murături
Dansează rock cu strigături
Lăsîndu-ne întreagă doar
Ruina unui samovar

Şi toate-acestea,-ncet, încet
Mi-aduc aminte că-s poet
Şi-ar trebui să mai şi scriu
Convingător şi bun şi viu

De-aceea te pîndesc, Tamara,
De dimineaţa pînă seara
Nu-ţi vreau rubinul, nici onixul
Vreau doar atîta: să-mi dai pixul

%d blogeri au apreciat: