O lume inversă

Lumea inversă, de Christopher Priest (Nemira, 2007)

priest-lumea200.jpg

Tocmai am terminat de citit Lumea inversă de Christopher Priest (The Inverted World, 1974, Premiul British SF şi nominalizare Hugo în 1975).
Ciudată carte! Are 5 părţi, prima şi ultimele două mişto, intersante, provocatoare. Cele două din mijloc îmbîcsite, e jumatea de carte care cuprinde „ştiinţa Lumii inverse“ cum se zice, un text arid, aiuritor, nebulos, exact genul de text care îndepărtează oamenii de SF. N-am avut răbdare şi nici tragere de inimă să (re)citesc pe îndelete, să încerc să descifrez, să înţeleg (vorba personajului, „îi plăcea aventura, nu voia s-o distrugă înţelegînd“). Dacă o carte mă obligă să mă chinuiesc să-i înţeleg „baza“, îşi pierde interesul (pentru mine; poate, pentru fanii SF, nucleul pur şi dur, nu, poate pentru ei tocmai în asta constă frumuseţea – acel sense of wonder?). Au fost lucruri expuse ca naraţiune, apoi reluate ca „explicaţie“ (mereu m-au enervat „explicaţiile“ în textele SF), dar total neatrăgătoare. Dacă jumatea aia ar fi fost redusă la jumate, să zicem, şi ar fi rămas o nuvelă sau un mini-roman, cred că ar fi fost OK. Am fi rămas cu un personaj – Helward Mann – care a trăit burduşit cu reguli servite pe tavă şi de nediscutat, un personaj care nu poate înţelege că lumea ar putea fi şi altfel decît i s-a spus, mai ales dacă a avut şi ocazia de a experimenta ceea ce i s-a spus (cît de mult ne influenţează percepţia lucrurile învăţate, lucrurile care ni se predau în şcoală şi ne conving de o anume realitate?). Am fi rămas cu Victoria care, nefiind prinsă în sistemul de ghilde (organizarea socială a oraşului), a rămas cu gîndirea liberă, cu descoperirea empirică a lumii şi a regulilor ei. Am fi rămas cu Elizabeth, cea născută în Anglia, ţara care chiar există (şi nu e doar un loc dintr-o poveste, aşa cum ştie Helward), femeia care ştie lucruri despre Pămînt pentru că ea chiar trăieşte pe Pămînt (spre deosebire de locuitorii oraşului care trăiesc în „oraşul Pămînt“ care e într-o altă lume şi nu are nici o legătură cu planeta Pămînt).
O nuvelă (fără prea mare accent pe „ştiinţă“) ar fi fost mai uşor digerabilă, ne-ar fi condus mai direct spre întrebări gen „cîte din lucrurile pe care ne bazăm viaţa au legătură cu lumea reală, fizică, şi cîte ţin de legende, de texte care, la un moment dat, s-au transformat în axiome pe care ne-am clădit destinul?“. Iisus să fie una dintre aceste legende? Oricine ar veni şi ne-ar spune o poveste despre adevăratul personaj (validat de istorie) Iisus şi despre cum, plecînd de la acea realitate istorică (?), s-au construit texte care au generat o altă realitate (un univers paralel, dacă vreţi), ar fi alungat cu pietre (în cel mai bun caz cu huiduieli, aşa cum se întîmplă acum, uneori, cu noi). Ceea ce sîntem învăţaţi să ştim, să vedem, de multe ori primează faţă de ceea ce ajungem să cunoaştem nemijlocit, de ceea ce vedem cu ochii noştri. Ne deformează (asta fiind, cică, „partea formativă“ a personalităţii fiecăruia). Am ales un exemplu care ar putea fi semnificativ pentru ce vrea să spună cartea şi, revăzîndu-mi notiţele, am descoperit asta: „Aici, religia era narcoticul tradiţional“ (p.296).
Faină cartea, mişto „ţigara de după“. Dar romanul are prea multe pagini. Vorba lui King: varianta revizuită = varianta iniţială – 10 %. În cazul lui Priest, mergea şi 15%.

11 răspunsuri

  1. eterna problema (a mea, cel putin) cu hard-sf. totdeauna e o poveste interesanta… ingropata in mormanul de balmajeli stiintifice. daca vreau sa invat fizica cuantica sau biologie moleculara, imi cumpar o carte stiintifica, nu literatura.

    deci ‘lumea inversa’, pas… ‘scara lui schild’ a ajuns pe la ochii tai? mi-a zis un prieten cam acelasi lucru, ca incepe bine dar ajunge sa fie mumbo-jumbo stiintific si se pierde toata povestea.

  2. pacat de lumea inversa. ca, daca poti accepta sa citesti mai bine de 100 pagini cam degeaba (nu chiar de tot, ca se mai intimpla cite ceva cu ecouri dupa – nu-s eu omul care sa citeasca o carte doar ca sa vada „ce se intimpla”!), e chiar misto. dar pacat de elefant (mumbo-jumbo). scara… a ajuns la mine, dar e in asteptare. inainte de lumea… am frunzarit (citit citeva pagini?) din spectrul lui phlebas (iain m. banks) si am pasat-o. o sa intru si in ea, dar am preferat cartea lui priest (macar ca era mai subtirica si trebuia s-o termin intr-un timp relativ scurt ca sa scriu despre).
    oricum, cartile astea nu vor sa te invete fizica cuantica. dimpotriva, ar trebui sa stii ceva despre f.c. (cite ceva despre – suna a nume de colectie) ca sa poti gusta speculatia.

  3. eu personal… nu cred ca pot accepta. ma asteapta carti care sigur o sa imi placa mai mult. am incercat (de mai multe ori) sa-l citesc pe egan. am incercat sa inteleg – n-a mers. am incercat sa ma bucur de poveste fara sa inteleg – n-a mers. se pare ca eu si hard sf-ul nu ne pupam.

    si (din pacate pentru carti, care s-ar putea sa fie bune) nu ma intereseaza stiinta din ele, deci probabil n-o sa stiu niciodata cate ceva despre ea…

  4. balmajeli si mumbo jumbo stiintific e atunci cand scriitoru habarn-are despre ce vorbeste, cum ar fi asimov. In cazul lui Priest nu stiu cum e, dar Egan e dintre cei care stiu sigur despre ce vorbesc.

  5. ideea nu era ca autorii nu stiu ce spun. ci ca portiunile alea de text sint tare neatragatoare pentru multi dintre cititiori.

  6. mie cuvantul „balmajeala” altceva imi sugera

  7. pentru un neinitiat orice text stiintific e o balmajeala de neinteles. nu (cred ca) s-a pus problema daca in aceste texte scriitorii sint pe subiect sau in afara lui. iar cuvintul balmajeala nu cred ca insemna ca scriitorul respectiv nu stie despre ce vorbeste.

  8. poate ca el stie ce zice, dar daca eu nu pricep o boaba… pentru mine mumbo jumbo e.

  9. din priest, am citit pina acum the prestige (inainte de-a vedea filmul, musai!) si the separation. prestige e misto scrisa, am regasit parca ecouri din ea in jonathan si norrell (unde scriitura e insa mai savuroasa). the separation e foarte-foarte tare. cere relectura, macar ca sa vezi daca si a doua oara pricepi acelasi lucru. dar e scrisa fain si curge, curge al naibii de bine.

  10. Sa nu cumva sa te apropii de seria Marte a lui Kim Stanley Robinson.
    Mai hard-sf n-am atins. Si nici nu vreau. Dar dincolo de toată ştiinţa chiar pare foarte credibil, şi omul s-a documentat 15 ani doar pentru seria aia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: