Pe plaja Chesil, de Ian McEwan (Polirom, 2007, trad. Ana-Maria Lişman)

Este prima carte a lui McEwan pe care o citesc, am auzit multe despre el (între timp am văzut şi filmul Atonement – cred că mai bine aştept cartea), multe de bine, a devenit astfel un autor din lista mea de must read (lungă, lungă mai e lista asta!). Normal că am abordat cea mai nouă carte a lui, bravo editurii Polirom care a publicat-o atît de repede. Probabil a fost hotărîtoare apariţia cărţii în lista nominalizărilor la Booker Prize şi pronosticurile care-l dădeau pe McEwan ca favorit. A fost genul ăla de pariu pe care-l fac editorii români, în încercarea de a lua caimacul în faţa concurenţei. Se pare că singura şansă de a da lovitura e doar aceea de a contracta toate cărţile nominalizate la marile premii – ceea ce, s-o recunoştem, e puţin cam complicat (dar nu imposibil!).
McEwan n-a luat premiul, acesta revenindu-i lui Anne Enright, pe care mizasem pentru colecţia LIT de la Tritonic (nu m-am mişcat suficient de repede, aşa că am pierdut-o). Important e (am spus-o de multe ori) că The Gathering de Anne Enright va apărea în limba română. Sper că în 2008.
Revenind la cartea lui McEwan, am citit traducerea de la Polirom şi da, OK, mişto carte. Nu m-a dat pe spate însă. N-am simţit nevoia, citind-o, să copiez în agendă fraze, enunţuri… După starea pe care o am cînd citesc o carte care mă bucură, care mă face să-mi doresc să-mi petrec viaţa doar citind (stare pe care n-am avut-o citind Pe plaja Chesil), asta cu copiatul de fraze este al doilea criteriu după care consider o carte ca fiind fundamentală (pentru mine, evident; sau măcar de pus pe raftul ăla cu „preferate“).
Deci nu…
Pe plaja Chesil este o carte bine scrisă, povestea e mişto (încerc să scriu rîndurile astea fără a dezvălui ce şi cum, pe mine nu mă deranjează chestiile astea cînd le văd la alţii, nu citesc cărţi ca să aflu ce se mai întîmplă, sînt mai mult adeptul lui „cum se întîmplă“, „cum sînt scrise lucrurile“, dar ştiu că sînt mulţi cei care, dacă ştiu despre ce e vorba şi cum se termină povestea, îşi pierd interesul pentru ea). McEwan chiar ştie să-şi construiască personajele, aflăm multe despre ele, şi nu numai despre cele două principale, Richard şi Florence, din inserturile cu care este întreruptă relatarea despre noaptea nunţii celor doi. Că, de fapt, povestea asta e (sau doar asta): ce se întîmplă în noaptea nunţii. Dar tot ce se întîmplă vine din trecutul personajelor, din copilăria şi adolescenţa lor, din relaţia cu părinţii, din formarea lor în şcoală şi societate. Iar dacă n-am şti aceste lucruri n-am înţelege personajele, nu le-am pătrunde seceretele, n-am avea explicaţia gesturilor şi cuvintelor lor.
Pentru construcţia personajelor cred că McEwan este un scriitor excelent, care merită urmărit şi, slavă domnului, Polirom a publicat un sac de cărţi ale lui.
Să-mi fie teamă de ce voi găsi în ele? Este McEwan la fel în toate? Nu e decît o singură cale de a afla, şi anume acea plăcută zăbavă în viaţa omului care este cetitul cărţilor. Dar dacă nu voi şti să aleg (de parcă despre ştiinţa alegerii e vorba cînd ne referim la cărţi!), dacă nu voi simţi spre ce carte să mă îndrept? De multe ori, a doua carte pe care o citim dintre cele scrise de un autor ne poate face să ne amorezăm iremediabil (şi să greşim, în fapt) sau să ne despărţim de el cu sentimentul că în acel timp în care am citit cele două cărţi am fi putut citi (desoperi?) un alt scriitor. Pe care l-am… ratat. Sau doar amînat. Şi am putea greşi din nou.
Nu ştiu care va fi următoarea carte a lui McEwan pe care am s-o citesc. Mai am una în casă, dar e cea scoasă în colecţia Cotidianul şi n-o „simt“… E greu. Să mai citesc altceva între timp, un alt autor, măcar încă unul.
Mi-a plăcut cartea lui McEwan, dar am simţit şi tehnica lui, lucrurile de manual. Da, aşa se scrie o carte, aşa se compune, se poate face o schiţă a cărţii, a poveştii despre noaptea nunţii în care, unele cuvinte pot fi linkuri către fragmente care pot fi intercalate în text (adică în loc să producă un hipertext, omul produce un text destinat tiparului). Sincer, mă deranjează cînd descopăr astfel de scheme. Aşa cum m-a deranjat acea carte a lui Llosa (nu mai ştiu care dintre ele) şi, cînd am întrezărit schema, cînd mi-am dat seama că toate (?) cărţile lui sînt „construite“, parcă mi-a mai dispărut din… nu din respect, ăsta dimpotrivă, a crescut, mi-a dispărut din admiraţie. Poate că îi admir pe scriitorii cărora le curg frazele din pix (e o metaforă, da?). Sau măcar îmi dau iluzia că totul curge, firesc, fără poticniri, fără planuri – schiţe – scheme – cîrlige bine plasate care să ţină cititorul lipit de pagini. Îmi place literatura care zburdă. Îm plac izvoarele care se transformă în rîuri în mod natural, care îşi găsesc un curs ocolind obstacolele acolo unde apar, aşa cum îmi plac graniţele întortocheate, şi nu cele trasate cu rigla. Îmi plac scriitorii geniali, iar nu cei care au absolvit cursuri de „scriere creativă“ (sau orice echivalent românesc i-am găsi chestiei ăsteia). Ştiu că una nu se exclude pe cealaltă, dar nu e nevoie s-o ştiu, s-o simt atunci cînd le citesc cărţile. Ştiu că şi cea mai frumoasă femeie are un schelet, rinichi, stomac, colon şi alte alea, dar, cînd ma uit la ea, nu e nevoie să le văd şi pe-astea.
Mi-ar fi plăcut mult mai mult McEwan dacă n-ar fi fost atît de exact, atît de „profesionist“. Dacă l-ar fi atins şi pe el flama şi ar fi uitat, măcar din cînd în cînd, de planul pe care şi l-a făcut.
În rest OK, cartea e bună, chiar foarte bună, dar parcă e o teză de licenţă căreia îi lipseşte bibliografia.
PS. Întrebare: ce să mai citesc din McEwan, ca să-l trec pe lista de favoriţi?
PS2. Am pus alături de coperta românească şi coperta originală (idee furată, recunosc). În fond, traducerea pleacă de la text şi merge pînă la copertă.
Mereu m-am întrebat dacă nu e mai bine ca o carte să apară în toate versiunile cu coperta originală. Pot fi dificultăţi în obţinerea acesteia (lucruri care ţin de comunicare sau doar de costuri), dar poate fi şi o lipsă a imaginaţiei, un deserviciu făcut autorului. Nu s-ar plictisi omul să-şi vadă cartea publicată peste tot cu aceeaşi copertă? N-ar însemna să absolutizăm ideea editorului cărţii originale? Deşi (cel puţin teoretic), coperta originală este singura apărută cu acordul autorului. Am zis „teoretic“, pentru că unele contracte – rar, ce-i drept – prevăd condiţia ca autorul să aprobe şi coperta traducerii. Urmăriţi pe site-urile scriitorilor pozele diferitelor versiuni ale cărţilor lor. Unele sînt în sine nişte spectacole. De pildă Pe plaja Chesil: