Aseară am trecut
cu mîna printr-un geam. Şi, pentru că nu m-am tăiat (absolut deloc!), azi dimineaţa
am pus mîna pe coada fără toartă a ibricului de cafea şi m-am ars. N-am alifii
prin
casă – şi chiar de-aş avea n-aş şti care-s alea pentru arsuri – aşa că, în
afară că lobul urechii m-a ajutat doar să nu sar pe pereţi, am rămas cu băşici
pe degete de nu mai pot ţine pixul în mînă… dar pot tasta.

    Tot azi am primit
o poză cu Braşovul de-mi-li-oa-ne! Mai mare bucuria.

    Am citit şi
paginile din Cultura despre
literatura pe internet. Mai aproape de realitate decît cele din Suplimentul de Cultură. E vorba de cum
au fost aleşi colaboratorii. În Cultura
scriu Ovidiu Drăghia, Bogdan Suceavă, Adrian Oţoiu… Ştiu despre toţi că au treabă
cu internetul. A mai fost şi emisiunea de aseară (Ara vs Arta a Cristinei Modreanu, pe TVR Cultural) care i-a adus
faţă în faţă pe Răzvan Penescu (redactor la Liternet.ro, domnule Manolescu,
REDACTOR!) şi Alexandru Condeescu, directorul MLR. Pe dinafară şi dl. Condeescu,
un director de Muzeu al literaturii care folosesşte netul doar pentru e-mail!
Ceea
ce au tot evitat cei trei a fost faptul că volumele publicate la Liternet sînt
gratuite, pe cînd cele ieşite pe hîrtie sînt pe bani. Aşa că nu vorbim de
acelaşi public, de acelaşi succes de piaţă, nu putem compara descărcările volumelor
electronice cu vînzările din librării … Dacă cei de la Liternet şi-ar vinde
producţiile, ar fi altele cifrele despre care ar vorbi. Adică e bine să fim
entuziasmaţi de ceea ce facem, e normal să fim lăudaţi, dar să ne încadrăm
corect în categorii. Ştiu că se poartă şi la case mai mari confuzia de
categorii (Jethro Tull n-au luat şi ei un premiu MTV la heavy metal?) dar…
orişicît. Ca să nu mai vorbimde drepturile de autor, care, iarăşi, scot
Liternet-ul din categoria editurilor în care intră Polirom şi altele ca ea.

    Îmi pare rău că iniţiatorii
unor astfel de dezbateri nu se documentează foarte mult pe internet pentru a afişa
revistele şi site-urile literare. Rămîn la Liternet şi.. .cam atît. Eventual Respiro şi Agora (la TV singura revista online arătată a fost Tiuk!). Viaţa literară de pe internet e
mult mai bogată.

    Ar trebi să fiu mai bine-dispus. Azi îmi apare o povestire în Danemarca.
Pre limba lor. Cînd am aflat că o să-mi apară eram mai luminos. Acum… nu
ştiu. Ca atunci cînd aştepţi să se întîmple ceva (ei, nu chiar ca la Omul cu
şobolani) şi, cînd aşteptarea şi se împlineşte… parcă-ţi lipseşte ceva.
Aşteptarea? Nu ştiu… Întotdeauna am fost aşa. Îmi amintesc de ziua debutului.
Colegii de grupă erau de-a dreptul entuziasmaţi. Eu… n-am (mai) avut nici o
reacţie. Rîdeau de mine: da, sigur, pentru Măria Voastră e normal să publicaţi
ACOLO, doar n-o să vă bucure atîta lucru…

    OK, am publicat şi în Danemarca. Şi? Cu ce sînt mai al naibii?

    Nu reuşesc să ies din toate astea care se adună în jurulmeu. Dezamăgiri, tristeţi,
speranţe neîmplinite, oameni de la care aşteptam mai mult…

    Şi de la mine aşteptam mai mult. Dar nu sînt un tip organizat, nu ştiu
să-mi gestionez eficient timpul şi calităţile.

    E iarnă, e frig, nu mi-a plăcut niciodată iarna – asta nu înseamnă că n-am fost
în stare să scriu cîndva o mulţime de poezii despre iarnă, cîntate, şlagăre
auzite cînd voiai şi cînd nu pe străzile Iaşilor.

    Dimineaţă îmi îngheţau mîinile spălînd vasele, că aparatul ăla care
încălzeşte apa tot nu s-a montat şi m-am cam săturat să tot spun şi degeaba, să
tot încep discuţii care n-au nici o finalitate, să reiau mereu şi mereu aceeaşi
discuţie despre una sau alta şi să rămînă tot ca-n tren, uneori am impresia că
ar trebui să las deoparte (nu numai pentru că n-am bani de asta) gîndul de a
face o editură, mai bine fac SC MUNCANZADAR SRL.

    E clar. Am o perioadă proastă.

    Sau poate că pagina asta albă de word scoate din mine cuvintele astea şi,
tot scriind, ajung să cred că chiar aşa simt, că asta e starea mea de acum. Mi
s-a mai întîmplat, scriam, scriam, personajul avea probleme, eu alunecam din ce
în ce în acel personaj şi sfîrşeam prin a pune punct textului şi mă trezeam că
devenisem el, aveam probleme, problemele lui etc. Ca să nu mai vorbesc despre
povestea aia care m-a bîntuit (şi mă bîntuie încă uneori) că scriam nişte
lucruri care, mai apoi, mi se întîmplau. Au fost luni, ani (?) în care n-am scris
de teamă să nu mi se întîmple ceea ce aş fi scris. Căutam mereu alte subiecte
de scris, ceva neutru, ceva care să nu-mi facă rău în caz că.

    E iarnă, e frig, nu prea mai avem bani şi lipsa banilor duce la cheltuieli
şi mai mari. De pildă, dacă aş avea bani, aş merge la Carrefour şi mi-aş face
cumpărăturile, dar n-am, şi atunci cumpăr ţigări mai scumpe, cafea (mult) mai
scumpă
etc.

    Am scris ieri articolul despre reviste pentru Lumi, azi vreau să mai adaug
ultimul număr din Suplimentul de Cultură (faină treabă au făcut ăia dela
Polirom!) şi ultimul din Familia. Apoi să trec prin revistele şi fanzinele
adunate în ultima vreme… Şi să mai scriu dracului şi pentru mine! Mă rog,
nişte procente din tot ce fac pentru mine intră şi în portofoliul de imagie al
revistei, că aşa stau lucrurile, am văzut că aşa e şi nici nu-i rău că e aşa.
Bine că am de unde.

    Voi nu v-aţi săturat de indivizi care se plîng toată ziua? Dar despre
fericire nu scrie nimeni… Fericirea se trăieşte. Cum ziceam eu încartea aia:
romanele de dragoste sînt, de fapt, romane de gelozie, de mîncat ficaţii. Că despre
dragostea cu bucurii n-are timp nimeni de scris… decît atunci cînd bucuriile
au rămas în urmă, sub zăpezi, sub straturi de praf…

    Ieri o zi plăcută. Mă refer la după-amiază.
N-am mai stat
de mult atît timp de vorbă, noi trei. Fain e că după atîta vreme încă
ne înţelegem, avem aceeaşi direcţie, chiar dacă, uneori, avem altă
vizune asupra drumului de urmat. Ar fi prea monoton să fie altfel!

    Evident că după atîta vorbă, sarcini noi. Dar plăcute. În
fond, îmi fac meseria. Meseria mea cea nouă, de vreo doi ani. Ei, un an jumate.
Aia pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut şi
cealaltă. Dar, din cînd în cînd, trebuie să alegi. Fericiţi cei care au de
ales. Fraza aia cu „a alege înseamnă a renunţa“ îmi pare acum doar o frază
frumoasă care  „dă bine“ într-un text.

    Ce să mai scriu, că am o groază de citit pentru
viitoarele proiecte!

    Mai e şi drumul la Iaşi… Stat aseară o grămadă pe
cfr.ro şi căutat variante de a ajunge la Iaşi. Una mai proastă decît cealaltă.
Combinaţii personal-rapid, intercity-rapid (mai scumpă, e drept – dar nu exagerat
-, dar mult mai avantajoasă atît ca evitare a stressului cît şi ca timp; dar aş
fi preferat o variantă rapid-intercity, adică să fac 4 ore cu intercity şi două
cu rapidul şi nu invers; exisă şi aşa ceva, dar asta înseamnă să nu mai dormim
noaptea – avantaj: ar fi timp de hoinărit prin Iaşi vineri în timpul zilei). Ce
mi-a părut ciudat a fost că o combinaţie intercity-rapid e mai scumpă decît tot
drumul cu intercity (care e cu foarte puţin mai scump decît un drum cu rapidul;
iar garniturile de pe rapidul Bucureşti – Iaşi, de multe ori sînt cele de
accelerat). În fine… ne-om descurca noi. Bine că nu mai e nevoie să rămîn şi
luni în Iaşi, întîlnirea de luni poate avea loc şi sîmbătă (şi chiar aşa va
fi).

    Am fost întrebat pe cine bănuiesc că am descoperit, cine
e cutare… Dragilor, dacă omul a vrut să semneze blogul cu pseudonim, înseamnă
că n-a vrut să-şi dea numele real. Eu n-am avut problema asta, aşa că am optat
să-l semnez cu numele meu. Dar cred că trebuie să respect dorinţa de anonimat
a
altora… Iar cu bănuielile… Ce să fac? Să dau un nume? Şi dacă m-am înşelat?
Nu-i fac atingere persoanei? Lăsaţi lucrurile aşa cum sînt şi să voyuerim ce de
voyeurit (iacătă-l şi pe Conan Barbarul Ligvistic).

Iaşi,
să mă vadă?) că Nicu plecase în

Australia.
Prin Italia, cerînd acolo să-l trimită cît maideparte de România. În

Australia
s-a apucat de televiziune, cică ar fi şi venit în

ţară
cu o echipă de filmare, la începutul lui ‘90. Apoi am auzit că s-ar fi însurat
şi-ar fi tăiat-o în Japonia. Nicu-san în kimono… Da, ar fi o poză de văzut.
O
adevărată Hattori Hanzo…

    Şi pentru prietenii de-acum, cadoul meu aici.