Arhive lunare: septembrie 2004

Mangalena de dimineaţă

    Aceasta este o mangalenă. Masochiştii pot da un click pe poză. Mi-am amintit
de ea mîncînd o omletă banală cu telemea şi şuncă. A fost ca-n bancul ăla cu poziţiile:
ha, pe-asta n-o ştiam! Mai rămîne să-mi fac într-o zi o omletă care să aibă doar
ouă. N-ai să vezi! – şi parcă o aud pe Tantziku. 
    Iar am dormit ca un porc (ei hai, porcuşor) de la 1 la 9. Şi tot n-am terminat
de citit textul portughezului. Mai am vreo 3 pagini. Cred că am să optez totuşi
pentru celălalt text al lui, cel cu contesa, chiar dacă nu e tocmai SF, adică
nu de-ăla politehnico-ştiinţific. Cum e ăsta, de pildă. Dar merge mai bine lectura
la ăla. Da, şi mai am nevoie de două texte de-o pagină. Mici şi tari.
    N-am scris nici ieri.
    Poveste: Maiorescu se întîlneşte cu Caragiale. „Ce mai faci? Mai scrii?“ „Scriu
pe dracu’! De scris îmi arde? N-am bani, n-am…“ „Ia de colea nişte bani“ După
o vreme se întîlnesc din nou. „Ei, cum merge cu scrisul?“ „Care scris? De scris
îmi arde mie? Acuma am bani, am de petrecut, de trăit…“. Nu ştiu dacă e adevărată
povestea, adică dacă s-a întîmplat cu adevărat între cei doi, dar e cît se poate
de adevărată în rest. 
Am toate condiţiile să scriu, şi fac tot ce pot ca să nu scriu.
    … Să fumezi ţigări pe care le cheamă Lucky. Sau ţigări pe care le cheamă Moore.
Cît de pervers…
    Azi am două meciuri după-masă, iar nu ajung la ai mei. Şi sînt tare curios ce-i
cu plicul ăla de la TLS care mă aşteaptă. Probabil iarăşi o ofertă de abonament.
De unde atîta abonament? La 60 lire (pounds!)?! Şi-s curios şi ce se mai întîmplă
cu casa de la Pucioasa… pe care n-o merit. N-o merit, dar mă gîndesc la ea.

Pe strada blogului

    Fac ce fac (sau nu fac) şi mai trec pe strada blogului… Am început să trag
cu ochiul pe la alţii. Încet-încet îi descopăr. Voyeurismul indus. Simţindu-te
privit, priveşti. Sînt lucruri (persoane) care mă atrag. Nu ştiu cum… ca o carte.
Dar blogurile astea nu-s tot cărţi? Doar am scris pe tema asta… Te lipeşti de
persoane, de inocenţa sau de depravarea lor (nu ştiu dacă tocmai ăsta e cuvîntul,
dacă trăieşti în noroi, nu-i musai să fii porc – dar au franţujii o vorbă: aş
vrea să mă tăvălesc şi eu prin mocirla asta…). Te lipeşti de cuvinte, de stări
şi îţi dai seama că sînt cuvinte care îţi lipsesc, pe care ţi le-ai dori dacă
ai avea posibilitatea să trăieşti o viaţă paralelă. Chiar! Cum ar fi să trăieşti
două vieţi simultan? Uite cine vorbeşte! Unul care nu e-n stare nici pe-asta,
unica, s-o manage, handle… cum i-o fi zicînd pe româneşte? Pfui! M-am dat dracu’!
Nu-mi găsesc cuvintele în română! Şi ce rotund mă dau eu cu limba română, că patria
mea (n-am zis-o eu, a zis-o altul, dar a zis-o bine), motivul pentru care n-am
plecat în Canada (dacă n-o fi fost altul şi doar mi-a plăcut să-l invoc pe ăsta,
dădea cel mai bine – pentru mine, of course! -, mă umplea de self respect…). 

    E după-amiază (După amiază cu motani şi nori – e subtitlul unui textuleţ scris acum vreo 10 ani, publicat prin Australia şi
Germania şi… Da, bine, am înţeles). Motanii zac prin casă (zăcămintele!), mîţa
doarme şi ea în poala mea (sonată pentru tastatură şi pisică), e linişte şi pace,
ar trebui să citesc textele altora dar n-am tragere, n-am mai primit de mult un
text care să mă bucure, şi dacă pe mine nu mă bucură, cum pot fi sigur că o să-i
bucure pe cititorii revistei, că de-asta o scoatem, nu? Să ne bucurăm unii pe
alţii.

    Mai am aproape şase ore pînă la meci, un teanc de texte de citit, măcar o
juma’ de pagină de scris… Şi aş vedea un film.

    Am văzut ieri Eternal Sunshine of the Spotless Mind (regie Michel Gondry, scenariu Charlie Kauffman, cu Jim Carrey, Kate Winslet,
Elijah Wood, Tom Wilkinson). Băi nene! Subiectul ăsta l-am scris acum zece ani!
În Full Contact (în prima carte), Full Contact 2. Nabokov (în a doua carte) şi… Exact aşa. Doar că nu am vorbit despre aparat. Dar filmul
e chiar aşa cum am scris eu: cu desenatul hărţii, chiuretatul amintirilor…

   
    E deja 19.35, au trecut mai bine de două ore cu un tip cu care nu m-am mai
ymăit de mult, cu altul pe care nu l-am mai văzut de-o vreme… plus completatul
textelor pe site-ul meu pe care nu l-am mai… de mult (dar tot a fost bine, că-mi
veni ideea cum să fac cu alea publicate în diverse reviste pe net pentru care,
acum, nu mai sînt valabile adresesle. Noroc că amsalvat paginile alea ca .mht).
    OK Să hrănesc „găinile“, să mă şi pe mine, să citesc măcar un text şi…
    Phuck! Mi-a scris Costi să nu mai am în vedere textul pe care mi-l trimisese
cîndva. Tocmai îl pregăteam pentru Lumi nr.4. E vina mea. Cînd amîni prea mult
un lucru… Iaca!

    Mi-e cam foame. Pa, pa. Sau papa.

   

Despre fumat şi alţi demoni

    Phuck cel Mic! Am fumat-o! Şi ce-i mai rău e că nu mai am altele, e 2.54
şi în nici un caz nu ies după ţigări… Am zis: nu te laşi de fumat fără ţigări
în buzunar… Mai rău e că mă apucasem de scris, am cules corecturile făcute zilele
trecute, jumatea de pagină nouă din fragmentul Circul luminii, am mai adăugat încă vreo 12 rînduri şi… Gata. Nu mi-e de scris fără ţigări.
    Bine măcar că acum ştiu cum e circul. Ştiu cum arată. Oarecum. Dar, vorba
lui Gabo, închei scrisul azi şi ştiu mîine ce am de scris, ştiu exact unde am
rămas.
    O să mai citesc Marquez, măcar cîteva pagini.
    Aş mai mînca ceva. Dar mi-e lene. La dracu! N-ajunge că nu scriu? Trebuie
să mai şi flămînzesc?! Aux armes, citoyens! La cuţite!
    M-am destrăbălat zilele astea: carne, salam… Mîine, soia. Şniţele de soia
cu sos de soia. Şi salata aia, Murakami… – aşa-i zic eu, că am găsit-o într-o
carte de Murakami, mi-am făcut şi eu şi… yami-yami! Ţelină cu sos de soia. Sau
castraveţi cu. Sau şi şi.
    Mi-a ieşit bine omleta în seara asta. Omletă comună, de rasă europeană, ca mîţele
mele. N-am mai făcut de mult o mangalenă… De ce una şi nu două? Ţară, ţară,
vrem ostaşi. Şi eu vreau ceva de mîncareeee!!!
 

Cele 19 cărţi

Cele 19 cărţi începute (la unele am doar titlul):

 

1. Capricii – povestiri

2. Anotimpul de praf – povestiri (o parte au fost publicate în Despre singurătate şi îngeri, prima ediţie, eliminate din ediţia a doua)

3. Iona – povestiri

4. O panaramă a poeziei române contemporane (parodii, pastişe, copii, imitaţiuni)

5. Piatra, gratia şi lanţul – roman

6. Imperiul – roman (titlul e provizoriu)

7. 9 ½ elegii – povestiri, antologie

8. Madia – roman (păcat că nu-i mai pot spune Madia Mangalena, am folosit titlul
ăsta la prima carte)

9. Dansatori pe sîrme – 4 nuvele (FullContact III.Dansatori pe sîrme, O blondă
şi curul ei,  Preachiloţii de dantelă, Melissa nume de virus)

10. Despre singurătate şi îngeri, ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită (povestiri.
Terminată, paginată… şi tot nepublicată)

11. Scrisorile lui Fantazi către iubita lui, Eli – povestiri

12. Strada Castelului – povestiri

13. Colierul de perle al bunicii – jurnal

14. Vremea zăpuşelii – roman

 

Cvintetul melancolic

15. Mordelia – roman

16. Ravi – roman

17. Roxana – roman

18. Sara Blu – roman

19. Maicăl – roman

Pot? Să pot!

   „ Lasă, puiu mic, nu mai fi trist. Tu nu ştii că sfîrşitul oricărei lumi e începutul
alteia?“ (Wireless, Despre singurătate şi îngeri, Karmat Press, 2001)
    Am terminat de pus în blog Vremea zăpuşelii. Săptămîna viitoare mă apuc de rescris povestea. Trebuie să elimin unele referinţe
mult prea concrete, nesemnificative, de altfel, care ar deturna cititorul spre
descifrarea unor înţelesuri ascunse – ceea ce nu mi-am dorit.
    Apoi mă apuc de partea a doua, Samuraiul. Cele două vor face romanul. Iar vorbesc despre planuri… Am mai vorbit acum
cîteva zile. OK.
    Gata revista, a plecat şi Tantza spre Bucureştii ei, singur cu mîţele. Mama:
ai pisică? (nu i-am zis că am trei!) Vezi că lu’ tanti Cutare i-au găsit un fir
de păr de pisică pe ficat, lu’ tanti Altăcutare i-au găsit un fir de păr pe la
plămîni… Da… Şi nenea Cutărescu a murit că era bătrîn, şi tanti Cutărici s-a
îmbolnăvit de tristeţe, iar Sabina Albertina suferă de frumos… Toată lumea păţeşte
cîte ceva, cu sau fără picici. Uite, Pici-Mic s-a aşezat în poala mea, învăţ să
scriu la două mîini şi o pisică.
    Multe de făcut în următoarea săptămînă. În primul rînd, să răspund tuturor celor
care au trimis texte pentru Lumi.
    Să-i mai scriu neamţului care face revista aia în engleză, doar sînt memeber
of the editorial board, alături de un italian, un croat şi un chinez! Mă bucur
că Mufiştii mei vor apărea în numărul doi, sper să fie undeva prin vară, înainte
de Worldcon/Eurocon (Scoţia).
    Să fac rost de grafică pentru numerele următoare din Lumi.
    Să am, pînă în 5 octombrie, toate materialele pentru Lumi nr.4 – apoi să le adun,
pînă la 15 noiembrie, pe cele pentru Lumi nr.5.
    Să încep lucrul la prima antologie Lumi Virtuale – texte inedite, româneşti şi
străine. Poate aici să public Vremea… sau poate facem Biblioteca Lumi Virtuale, ca supliment al revistei. Mai vedem. Săptămîna asta vorbesc şi cu CBG-ul decident.
    Poate aşa, o povestioară, ca Prizonierul… De-aş mai scrie… Se pare că mi-a făcut bine blogul ăsta, într-adevăr s-a simţit
oarece, am scris, poate voi mai scrie. Să încerc săptămîna asta o oră, două în
fiecare zi.
    Toate astea poate ne-or mai aranja şi nouă viaţa, că începe s-o ia razna, sărăcuţa
de ea… Trebuie să avem şi un timp al nostru, nu putem trăi doar făcînd Lumi
Virtuale. Revista asta ne-a adus împreună (în felul de acum), n-aş vrea ca tot
ea să ne despartă. Deocamdată, spre aia ne îndreptăm. Încet, dar sigur. Nu vreau.
Uneori nu mă mai bucură aşa de tare revista asta. Tocmai pentru că simt cum îmi
ia ceva ce nu vreau să dau. Nu pot (nu vreau!) să dau chiar totul pentru ea. Şi
cred că se poate şi altfel. Cred că pot să am şi una şi alta. Să avem.
    Da… mereu am vrut şi una şi alta. Şi, dacă s-ar fi putut, chiar şi cealaltă…
Vreau prea multe în acelaşi timp. E bine? E rău? Nu-i rău, cîtă vreme pot. Dar
pot?
    Să pot!
 
   

Pisicile au mai mîncat un mouse…

O zi pe net. Toată. Asta înseamnă că n-am făcut nimic din ce-mi propusesem. Adică
n-am scris… Dar am început la galeria de pe site. Tot e ceva. E mult şi migălos.
M-a omorît pînă am găsit secvenţa de mouseover, pînă am descris mărimea paginii
pentru fiecare poză…

Mi-au mîncat pisicile mouse-ul (normal, nu?! – ei, firul…). Iar trebuie să
fac cumpărături… Al cîtelea mouse să fie? Nici nu ştiu care dintre ei a fost.
Urecheala a fost generală, oricum.

Mai e pînă la leafă. Şi, la urma urmei, de ce să-mi cumpăr o carte şi nu (ÎNCĂ!)
un mouse? L-am aruncat lîngă celelalte.

Văzut Butterfly Effect. Am aflat de pe imdb că în varianta dvd a fost pus şi finalul iniţial. Era altceva.
Cu totul altceva. Şi care ar fi mai bun? Încă nu mă pot hotărî. Iniţialul prea
închidea povestea… Cel oficial prea e corect politic… Oricum, un film fantastic
– că SF nu-i pot spune, deşi e din zona „what if“, asimilată de SF. Pînă la urmă
poate avea dreptate… Merişca (Dan)? SF-ul e mainstream, iar ceea ce se numeşte
mainstream e o cheste marginală SF-ului. Sau cam aşa ceva…

Film, meciuri – nici măcar văzute -, hoinărit pe net (flanînd… ca în Veneţia din mintea mea, proza pe care n-am mai scris-o).

Ar cam trebui să mă apc de Vremea… în ciuda sfaturilor. Ei, unora le place, aşa că… Bineînţeles că o voi rescrie!
Nu poţi mulţumi pe toată lumea. Şi pe mine m-au nemulţumit multe lucruri care
i-au făcut fericiţi pe alţii.

Ce mutră are Billy Idol (pe VH1)! Yulakis întreg!

De ieri pînă azi spre prînz n-am fumat deloc. Apoi am terminat pachetul (mai
am o ţigară)… Mîine nu-mi mai cumpăr. Aiurea! Te laşi de fumat cu ţigările în
buzunar. Data trecută aşa am făcut. Uf! Măcar de frică, dacă nu de gura Tantzikului.
Pentru ea. Hai să vedem. Rămîn cu ţigara asta pînă mîine?

Mă apuc de scris.
Pe VH1 fan-fiction (varianta pastişă) după RHCP. Mai rău ca Zdobii noştri. Faith
No More. Ei, na! Din ’90. Am şi uitat de ei. VH1 rocks. Mîine seară e HIM. Bucuria
Tantzikului… De cîte ori ascult HIM parcă mă văd acum doi ani, în sufrageria
ei… Mişto www.himonline.tv
Sînt dator cu multe pagini din Marquez, ştiu. Vo veni şi ele… Aveţi puţintică
răbdare…
Unii scriu blogul ca pe un jurnal. Alţii, ca pe un jurnal pentru ceilalţi…
Şi eu. Doar e colierul de perle, nu?
 
 

 

Vremea zăpuşelii – 14c

…Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa?
Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă,
Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă
şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului.
Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi
el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

– Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul
unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze
pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte,
să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna
e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai.
Acesta scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i
mîna drepată în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia
în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi,
văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum
să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

 

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

– Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună,

– Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un
merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o
deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să
se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă
de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă
pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

– Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo!

– Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), aruncă o ultimă privire spre capul lui Lotek care se
rostogolise sub masă, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voyeur,
iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină,
aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.
(sfîrşit)

Alboradă cu motani şi Tantza

Matrix şi MP3 au fugit de-acasă. Două nopţi la rînd. Empetrică, cu lopăţelele
lui, deschide uşa de la baie, iar Matrix sare pe calorifer, apoi pe geam. Empetrică
după el. Numai că bunuţul, cuminţelul rămîne în curte, iar vagabondul de Matrix
sare pe acoperiş şi… valea! De obicei, evădările astea se întîmplă pe la 3-4
dimineaţa, aşa că… have fun! Ieri-noapte l-a agăţat Tantza de pe acoperiş, dar
astă-noapte a luat-o pe acoperişul casei mari şi… asta a fost! L-a găsit aseară,
în curtea vecinilor. Zgribulit, flămînd, amărît (futut în cur de alţii?). Ştia
el, săracul, că din cînd în cînd mai trece mami pe-acolo… ca rapidul prin Ciulniţa.
Aşa că, în cele din urmă, s-a aciuat sub casă (e un loc acolo, pe care-l ştie
din precedentele „vizite de lucru“). Evident, în cele două nopţi, vecinii au avut
din nou ocazia s-o asculte pe Tanza cîntînd celebrul (de-acum) şlagăr „Motănel,
vin’ la mama, Motănel“… Alborada de Tantzel.

În rest… de-abia aştept să terminăm cu numărul ăsta 3. Prea multă tensiune.
Şi, în general, prea multe… Nu mai citim, nu mai scriem (ei, eu tot am mai…
ceva… cît de cît…), nu mai avem weekend-uri (deşi în fiecare sîmbătă ne propunem
să nu mai lucrăm, să stăm şi noi doar să citim, să vedem filme – tot n-am văzut
filmele alea pe care le-am înghesuit pe cd-uri şi pe hard…), nu mai avem prieteni
– şi chiar de-i avem, nu-i putem vizita. Pe Vişo nu l-am mai văzut din mai, şi
facem doar o juma’ de oră pe jos pînă la el… Tantziku n-a mai ajuns pe-acasă
de-o juma’ de an…

Tre’ să mă organizez mai bine, să fiu mai insistent, să fac rost de materiale
(rubricile) mai repede, să nu mai ajungem în situaţia în care am fost, cu oameni
care pleacă în concediu fără să ne dea textele etc. Proză am, cred, pentru două
numere. Dacă mai rezolv şi cu grafica… Are dreptate Tantza, nu e graficiană,
stresul, pentru ea, e multiplicat cu… cît? Dacă trebuie să scoată 15 grafici
la două luni, am aranjat-o. Ştiu pe pielea mea, că-n capul meu se sparg toate.
Cred că şi-a umplut mapa de-o expoziţie pînă acum. Cît o să stea plecată, sper
să fac şi pagina de Galerie de pe site. Îs faine pozele alb-negru din revistă,
dar să vedeţi variantele color… Artista lu’ mama!

Între timp m-am lămurit şi eu cu Vremea mea, o termin aşa cum e acum, îi mai bag doar episodul cu circul. Iar romanul
va porni cu nuvela – care va fi partea I, Lotek -, şi va avea partea a II-a, Samuraiul.
La urma urmei, o altă nuvelă. Sper ca pînă în martie s-o scriu şi pe-aia. Şi la
Bookarest să ies cu cartea pe piaţă. Ar cam fi timpul. Ultima carte am scos-o
în 2001.
Ce ziceam de superstiţii mai devreme?
 

Vremea zăpuşelii – 14b

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte
mîna celuilalt prinzînd-o pe-a lui şi ţintuindu-l de masă.

– Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab ca prima dată… Doar muzica
e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

– Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

– O votcă…

– Da, sigur, evident… O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

– N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa,
nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii:
pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum,
bum, bum!

– Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat,
nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

– Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

– O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia,
aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut“.
Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Ochii îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme
„samuraiului“, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei de ce nu? de ce să nu
mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul,
curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!“

– Mi-aş trage-o, şefule, mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să
mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva,
„ciudaţi românii ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la
şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să
mor, auzi tîmpenie!“. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă
o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!“
Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea
din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît
colo şi, cu un penis enorm, ţişneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec fix
în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat
şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste
umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier,
şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe ea, amintindu-şi de dimineţile lui
de surfer pe oceanul de la marginea oraşului

Stop. Oraşul e Braşov. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet,
încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea
poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un
futai“.

 
(va urma)

Marquez din 22.09

    – „acea carte pe care încercasem s-o scriu era pură invenţie retorică, fără nici
un temei de adevăr poetic“ (456) Auzi: „adevăr poetic“… Altfel spus, realism
magic…
    – „superstiţia pe care o mai am şi azi de a relata o poveste şi de a scrie
alta, pentru a nu se putea şti care e una şi care e e alta“ (457) Superstiţii
scriitoriceşti.. Ca aia de a nu vorbi despre proiecte că nu se mai realizează?
Să zicem… cărţi publicate? Prima: 1984 (sau ‚85?). Volumul de parodii (O panaramă a poeziei române contemporane, parodii, pastişe, cópii, imitaţiuni). Cu „cererea de ofertă“ depusă la redactorul
şef al editurii (sau aşa ceva), în camera lui de hotel, din Iaşi, unde m-a chemat
să mai vadă şi alte texte în afara celor citite la o întîlnire (cenaclu) din ziua
precedentă. Evident că a ştiut toată lumea că o să-mi apară o carte! N-a mai apărut.
Pînă şi cu Madia am păţit-o, despre care n-am pomenit nimic, nimănui, nici măcar acasă, decît
cînd am avut contractul de la editură… Naivul! Credeam că un petec de hîrtie,
un contract!, te păzeşte de… (cel rău). A apărut cartea, dar după vreun an jumate.
De ediţia a doua de la Îngeri… ce să mai zic?! E gata paginată de mai bine de-un an. Cum să nu devii superstiţios?!
    – la pagina 458 e pomenit prima dată Macondo, cuvînt care va numi locul unde
i se desfăşoară acţiunea romanului de care s-a apucat. Adevărata denumire a localităţii
nu era de folosit, i se mai spusese asta. Numai mie nu-mi intră în cap. Şi doar
am Clopodia… Nici nu trebuie să mai inventez altceva. Dar Clopodia era locul
în care se întîmplau altele… Da, dar timpul din Vremea nu e acelaşi cu cel din… nici nu mai ştiu unde era asta. Cartea aia cu Dardania,
cu roxanatele, cu Petrică Albu…
    – şi-a notat într.un caiet  toate titlurile care i-au trecut prin minte în
timp ce scria romanul: erau peste 80. Pînă la urmă l-a găsit (evident!) în prologul
pe care l-a scris: Vorbe în vînt. Bănuiesc căe vorba de La hojarasca (o expresie folosită des de bunica lui). Am găsit şi alte versiuni ale variantei
româneşti (care încă nu există, poate şi de-aia fiecare a tradus cum a crezut):
Frunze moarte, parcă şi Furtuna de frunze
    – „am început să citesc precum un adevărat artizan al romanului, nu doar
din plăcere, ci din curiozitatea nesăţioasă de a descoperi cum erau scrise cărţile
marilor autori“ (459)
 
%d blogeri au apreciat: