Arhive lunare: august 2004

Weblogrăule!

     Phuck! Phuckuletz, Phuckushor, Phuckuyama! 
    Scrisei de dimineaţă, ca tot omul, blogul de trezire – şi măi ce talentat
şi dulce şi haios am fost -, dădui pe PUBLICĂ şi… am simţit căzboară B-ul din
cuvînt cînd am văzut că nemica nu iese, că textuleţul-poemaş al meu zboară pe
apa marţei-de-trei-h-rele, eroare din greşeală, Weblogroule – sau Weblogrăule
să zic? Şi iată că zic, vorba pohetului… 
     Din tot ce-am scris, atîta-mi mai aduc aminte: la mulţi ani, Tăntzikule drag,
trăi-mi-ai!

Am scriiiiis!!!!

    Am scriiiiis!!!! Aseară am scris un capitol. Sau, mai bine zis, l-am terminat
pe cel început… nici nu mai ştiu cînd. dacă aş păutea scrie în fiecare zi…
    Mai e şi revista asta… În fiecare zi refac sumarul. Ba n-am texte, ba sînt
prea multe şi nu le pot aranja în pagini că sînt pre lungi. Dar o scoatem noi
la capăt (vankuim, vankuim…)
    Am mai citit şi din Marquez. O să vă spun imediat, dar nu în insemnarea asta.
Mai încolo. Cînd o să pun şi capitolul 9 din Vremea zăpuşelii. Vorbesc cuRadu pe YM. Aşa că…
    Atît voiam să vă spun acum: AM SCRIS!
 

Marquez-ul de alaltăseară

    Marquez-ul de alaltăseară:
     – „zilele astea toţi sîntem fotuts

del

cul“ (145) şi nota explicativă: expresia e în catalană şi înseamnă „întorşi pe dos“.
Îhî. Chiar aşa: întorşi pe dos. Pe bune. Pe bune?

     – „Dacă Faulkner ar fi la Baranquilla, ar sta la masa asta“ (146). Ce mişto
sună! Numai explic, mi-e lene. E bucuria mea şi o ţin doar pentru mine. Peste
zece ani o să mai ştiu oare despre ce e vorba? Ghici!
     – a arătat la masa la care se aduna acel grup primul capitol din romanul
pe care tocmai îl începuse (o fi La hojarasca? a apărut în 1955, iar cele scrise de el se întîmplau prin 1950). A fost sfătuit
ca „oraşul din roman să nu se numească Baranquilla (…) fiindcă era un nume atît
de condiţionat de realitate, încît avea să-i lase cititorului foarte puţin spaţiu
de visare“.
     – şi alt sfat, la finalul întîlnirii: „nu arăta niciodată nimănui ciorna
a ceva ce scrii“ (148) Hm! Să vă las fără Vremea…?
     – „De atunci /era în 1950/ n-am cîştigat o centimă altfel decît cu maşina
de scris şi asta mi se pare mai vrednic de apreciere decît s-ar putea crede, fiindcă
primele drepturi de autor care mi-au îngăduit să trăiesc de pe urma povestirilor
şi a romanelor mele mi-au fost plătite la patruzeci şi ceva de ani, după ce publicasem
patru cărţi cu beneficii infime“ (154) Deci după ce apăruse Un veac de singurătate… (care e a cincea carte a lui!). Asta e pentru cei care tot vorbesc despre
scriitorii profesionişti şi despre trăitul din scris.
     – şi continuă: „Înainte de asta viaţa mi-a fost întotdeauna tulburată de
un hăţiş de capcane, fente şi amăgiri pentru a ocoli nenumăratele puncte de atracţie
ce încercau să mă transforme în orice altceva în afară de scriitor“ (154). Iar
asta e pentru cei care se îndoiesc…
 

Vremea zăpuşelii – 9

9.

    Clinchetul brăţărilor sporeşte, parcă amplificat de aerul fierbinte, preluat
de frunzele plopilor şi dus mai departe sau poate, dimpotrivă, adus de undeva
de departe, din capătul străzii, clinchetul se umflă ca burta unei femei gravide,
conţinînd în ea nenăscutul, pe cel care va fi, dar ce ar putea să fie într-un
clinchet de brăţări, la ce s-ar putea aştepta Lotek, şi nu numai el, ci toţi muşteriii
de pe la mesele din Josephine, cine se va naşte, ce?
    Un vîrtej de praf se apropie de cîrciuma lui Armand Chirculescu, un nor de
praf coborît pe pămînt, printre casele de pe strada Castelului. Nu mai ştie nimeni
de ce-i zice aşa, despre care castel o fi vorba, că, unde vezi cu ochii, nici
urmă de castel, cetate, fortăreaţă. Ar fi fost, poate, demult, poate în alt veac,
într-un veac în care, în loc de Reţele, sidirromi şi bloguri, pe aceste pămînturi
vor fi existat războinici călare şi ţigănci care aveau darul ghicirii în urmele
cailor, cine le mai ştie pe toate cîte au fost, nici măcar  norul de praf care
se apropie, se apropie, şi nimeni nu strigă
    – Anotimpul de praf! Anotimpul de praf!
    cum, poate, o fi strigat cineva, cîndva, în poarta castelului… Dacă va
fi fost vreodată unul.
    Zăngănit de brăţări, de lanţuri, ţipete de copii, de femei, răcnete, hohote
groase, bărbăteşti, ciripeli, mieunaturi, schelălăieli, şi trompete sunînd, dînd
de ştire… Toate, în norul de praf. Toate venind din el, apropiindu-se o dată
cu el.
    Nu mai mişcă nimeni. Nimeni nu mai duce halba la gură, nimeni nu mai aduce
halbe la mese. Linişte. Nimeni nu mai are nimic de povestit, nici o aventură,
nici un roman de dragoste, nici măcar unul epistolar. Nu mai există cuvinte. Parcă
lumea nici nu s-ar fi născut.
    Sidirromul n-a mai scos arzătorul din geantă, Lotek nu şi-a mai scos sticul
de la gît, arderea n-a mai avut loc.
    Frunzele plopilor se întorc cînd spre bărbaţii de la mese, pictaţi parcă
pe geamul orizontului, cînd spre capătul străzii, spre norul de praf, singurul
lucru ce pare, într-adevăr, material.
    Iar viu, în toată această frescă, e zîmbetul lui Armand Chirculescu, ce pare
a spune
    “Au venit, va să zică. Au venit”.
    Peste viu-neviu, material-imaterial, din adîncul liniştii zumzăitoare, deodată,
asta:
    – Pentru numai două zile în oraşul dumneavoastră, Circul Luminii! Jongleri,
saltimbanci, acrobaţi, ghicitori! Dresuri de lei, capre şi elefanţi! Iluzionism!
Apariţii şi dispariţii!
    Muzica năvăleşte de-a lungul străzii, din norul de praf, vine ca un val,
tsunami, înaintează aruncîndu-şi decibelii care se prind cu ventuzele de case,
de asfalt, îşi fac loc printre frunzele plopilor, chiar printre ele. Hacking-rock,
cyber-punk dar şi vechituri alternative cîndva, acum mainstream pe ducă. Toate
piratate, că doar nu-şi imaginează nimeni că circarii ar da vreun ban sindicatelor
compozitorilor.
    Veselie, poftă de viaţă, chef de muncă. Lucruri de neînţeles pentru gibsoni
şi non-gibsoni deopotrivă. Altă lume. Ruptă de luptele cotidiene, de rivalităţile
politice, de starea naţiunii. Românii sînt un popor trist, chiar şi atunci cînd
fac bancuri. La bancurile lor se rîde, dar e mai mult rîsu-plînsu. De unde-or
veni ăştia, cu buna lor dispoziţie, cu hohotele lor largi, cu strălucirea din
priviri? Rasă europeană, mai europeană decît a celor trei pisici negre din faţa
blocului lui Sandii Zeiss-Ikon. Rasă de oameni liberi.
   
    (va urma)

Vemea zăpuşelii – 8b

    8b

    Nici un “dar”. Se simte pe el că are chef s-o spună. În zvăpăiala ochilor.
În tremurul nărilor, al degetelor, al urechilor chiar. În efortul pe care-l face
să-şi ţină buzele lipite una de alta. “Buzele mele sînt pecetluite” nu face parte
din bagajul lui de semipreparate lexicale.
    “Da, ai dreptate. E şi cam tîrziu, de altfel, am oră cu lansatorii şi ăştia
nu ştiu de glumă…”
    Dar Lotek nici nu apucă să gîndească toate astea, cuvintele rămîn doar în
planul-de-gînduri. Cuvintele celuilalt sînt mai iuţi, cuvintele n-au numai consistenţă,
au şi viteză.
    – Tot neamul meu a făcut ceva cu mîinile. Tot neamul meu şi-a strigat apoi
marfa pe stradă. M-am săturat. Cînd strig, parcă mii de ani se adună în cuvinte,
le simt cum mi se rostogolesc în gîtlej, cum îmi ţîşnesc printre buze, zdrelindu-mi-le,
cum dau buzna afară, atacînd urechile şi sufletele oamenilor pe care-i simt ascunşi
pe după perdele, să nu fie văzuţi, să n-aibă de-a face cu mine, dar curioşi, curioşi…
Am vrut ca băiatul meu să nu mai facă asta. Am vrut să înveţe, să aibă o meserie
curată şi cu bani mulţi. Cu bani mulţi, ca s-o ducă şi el bine, şi eu. L-am dat
la şcoală. La şcoli. M-am ţinut de capul lui să meargă cît mai departe… Şi departe
s-a dus. Lucrează la Redmond. Ştii ce-i aia, nu? Chestia aia cu calculatoarele…
E mare softist, în America. Acuma, softist îşi spune şi ăla micu’ de-a rămas acasă.
Da’ el s-a lăsat de şcoală. Îşi zice hacher. O fi vreun softist mai al dracu’…
că face o grămadă de bani şi el. Eu cred că ciordeşte de pe carduri, prin Reţea.
Da’ crezi că-mi dă ceva? Canci! Tot cu ăla mare, americanu’, m-am scos. Vine într-o
zi din America aia a lui, şi-mi zice: “Tată, m-am gîndit”. Hopaaa… nu-i a bună,
îmi zic eu în gînd. Zice: “dacă ţi-aş trimite în fiecare lună doi peşti, i-ai
mînca una-două,  şi tot muritor de foame ai fi. Şi-ai mai avea şi sentimentul
ăla de jenă al întreţinutului…” Nu-ţi spun ce gest am facut aici, da? Zice:
“Aşa că ţi-am adus o undiţă şi-am să te învăţ să pescuieşti. În felul ăsta, vei
avea cît peşte doreşti, şi cînd pofteşti. Ei? Ce zici?” Ce era să zic? Am zis:
“Da, mă… Bine te-am mai educat, futu-i mama ei de educaţie şi cu cine m-a pus
să te dau la şcoli şi să-ţi cumpăr cărţi! Bă, nene, cîtă votcă puteam să beau
de cărţile alea…” Asta i-am zis cînd mi-a adus aparatul de ars sidiuri.
    Se întoarce spre bar, cu ochii sclipindu-i, cu pupilele mici, cu irişii maronii
tăvăliţi în alb-gălbuiul ochilor. Fruntea brăzdată de cute, tîmpla zvîcnindu-i.
    – Domnu’ Armand! O votcă mică!
    “Cîţi dintre noi avem posibilitatea de a ne alege meseria? Cîţi dintre noi
facem ceea ce ne place şi mai sîntem şi plătiţi pentru asta? Uneori am impresia
că nu noi facem lumea să fie aşa cum e, ci ea ne face pe noi. Nu lumea este o
creaţie a noastră, ci noi sîntem o creaţie a ei. Aşa, aşa, fraze şlefuite, recompuse,
rescrise. Aşa fac scritorii de romane. Poate că, într-o zi, am să scriu şi eu
unul. Blogurile nu sînt decît şcoala romanului. De multe ori am simţit că blogurile
mele, puse cap la cap, ar da un roman. Poate aşa se explică şi relativul succes
pe care-l am. Îl am? Aiurea! Care succes? Succes e atunci cînd scoţi cărţi pe
hîrtie. Cînd primeşti bani pentru asta. Cînd dai interviuri. Cînd se ţin femeile
după tine şi-ţi recită din cartea ta. Doar pîrlitorii de romane au succes…”
    – Am să scriu  un roman, sidirromule.
    – Roman?
    Ochi sclipind. Votcă năvălind pe gîtlej. Carduri VISA tresărind prin buzunare.
Conturi bancare orăcăind.
    – Cred că ştii că arderea unui roman are alte tarife…
    “Ştiu, ştiu… Trebuie să am bani ca să fac bani. Banii nu apar din nimic,
banii se înmulţesc”
    – Deocamdată nu pot, prietene, tot un blog ardem şi azi. Dar într-o zi…
Într-o zi… Va veni şi ziua aceea… Într-o zi voi fi şi eu unul dintre Adevăraţii Scriitori
    Şi sidirromul gîndeşte “nici nu-i modest, băiatul”, dar spune
    – Hai s-o facem.
    şi mîna lui dispare în geantă, zornăindu-şi brăţările. Şarpele cu clopoţei.
Aşa i se spune în Reţea, în forumurile gibsonilor, printre pasatori. Şarpele cu
clopoţei.

    (va urma)

 

Ochii mei osteniţi de litere…

    Din agende:
    28.08
    De-o vreme, cum pun pixul pe hîrtie, cum spun o minciună. Nu, nu este 28,
este 29 august, ora 1.00 (cam aşa ceva, n-am ochelarii, nu văd ceasul – care,
oricum merge aiurea. ŞI SCRIU GÎNDINDU-MĂ CĂ DIMINEAŢĂ O SĂ PUN ASTA ÎN BLOG!)
 
    Marquez:
    – “romanele nu încep cum vrea cineva, ci aşa cum vor ele” (130)
    – descrie un grup din care făcea parte, idivizi foarte diferiţi, dar care
şi-au găsit destul de multe în comun, pentru a fi un grup, pentru a fi receptaţi
ca atare. Fiecare cu convingerile lui politice. Între ei, Gabo era „un comunist
neîncrezător”. A tras multe din cauza acestor convingeri, chiar şi după ce devenise
Gabriel Garcia Marquez. Zilele trecute, cineva zicea că nu-l suferă (vorbeam de
cărţile lui, de cît de mare scriitor este) din cauza acestor convingeri, a prieteniei
lui cu Fidel Castro. Şi Günter Grass a păţit de-astea. What’s wrong with you people?
Ce-are una cu alta? Cînd vorbim despre cărţi, vorbim despre cărţi. De-aia n-a
putut să-mi clintească nimeni, niciodată, cu nimic, nesfîrşita admiraţie faţă
de Eugen Barbu. Şi cînd spun Eugen Barbu mă gîndesc la Groapa, Princepele (pe care o aveam la Iaşi în toate ediţiile – erau 6 pe vremea aia) şi la Săptămîna nebunilor,iar nu la Şoseaua Nordului. Mă gîndesc la semnătura de pe aceste cărţi şi nu la cine şi cîţi se ascund
în spatele ei. În fond, E.B. putea să fie un tip retras, să nu ştie nimeni nimic
despre el, şi (cu toţii) am fi rămas doar cu atingerea cărţilor… Nu trebuie
să ne renegăm zilele fericite ale adolescenţei doar pentru că am citit într-o
revistă că, la romanele semnate Alexandre Dumas au muncit vreo 40 de inşi… Mă
doare-n pix de chestia asta. N-o să-mi ia nimeni bucuria citirii cărţilor, cu
asta voi rămîne toată viaţa. Şi nu-s dispus s-o dau pe nimic. N-o dau. Nici măcar
pe adevăr.
    – „periplele noastre” (137) Ha! Din păcate, în singurul „dicţionar ortopedic”
pe care-l am, cel al Beatricei Kiseleff (ediţia a 3-a, Editura Elis, 2002), cuvîntul
nu apare. Dar e peripluri, ce naiba!
    – Phuck! DEX-ul din `96 zice că e periple. Aşa o fi! Am mai învăţat ceva.
    – „ne împrumutam adjective” (137) Ce mişto sună!
   
    Din păcate 15-16 pagini şi ochii mei sînt osteniţi de litere…

 

Evadare din plasele de pisici

    Sîmbătă, aşteptînd să înceapă atletismul la Olimpiadă. Ultima zi.
    Am pus prima parte a capitolului 8 din Vremea… Mîine vine şi cealaltă. Unele
capitole le sparg, că ar fi prea mult text deodată.
    Plouă. Cineva întreba pe MFL dacă plouă la Braşov. Da, plouă, plouă în draci.
    Matrix a fugit din nou pe fereastră, a rupt şi cealaltă plasă şi a fugit. Am pus
plase de ţînţari, dar ar fi trebuit să le spun „plase de pisici” (pentru sau contra?),
că în Braşov ţînţarii sînt un fel de alieni. Toată lumea vorbeşte despre ei (cînd
vine vorba), dar nimeni nu-i vede.
    Şi-aşa cu Matrix Reloaded (primul meu motănel), a fugit. L-am găsit ascuns sub
balconaş. Cum m-a văzut, a tulit-o spre casă. Îi lăsasem uşa deschisă, nu ca prima
dată, cînd ar fi vrut el să intre, dar n-a avut cum. Sînt cuminţi, motăneii mei.
Şi Pici (Trinity, mîţa). MP3 nu iese. El nu fuge. I-a ajuns astă-iarnă cînd a
evadat într-o noapte (a reuşit să deschidă geamul!), n-a găsit nimic pe stradă
(unde-or fi fost mîţele vagabonde?) şi s-a întors sărăcuţul, l-am văzut cu năsucul
lipit de geam, mieunînd – sfîşietor, aşa cumştie el -, să-l primim înapoi în casă.
    În rest… ca sîmbăta: eu am mînuit plasele prin piaţă, Tantza aspiratorul. Am
dezgheţat frigiderul (ce frigider dezgheţat avem! ca în reclamele – tîmpite! –
cu detergenţii „isteţi”).
    Tre s-oluăm spre Bucureşti. Vine iarna şi e nasol p’aici. Viaţă scumpă. Va trebui
să găsim o soluţie. O vom găsi? Sper.
    N-am mai citit, n-am mai scris… Poate mîine.
 

Vremea zăpuşelii – 8a

8.

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

se aude din ce în ce mai aproape strigătul sidirromului, şi Lotek ştie că, de
data asta, chiar lui i se adresează, vrînd să-l liniştească, vrînd să-i spună
“hai, că vin, sînt aproape, vin, nu te mai da de ceasul morţii, acuşi ajung, ia-mi
şi mie o bere, că nu mai pot de zăpuşeală”, şi Lotek îi comandă o bere de parcă
ar fi înţeles mesajul ascuns sub vorbele sidirromului

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Nici nu pune bine Armand Chirculescu berea pe masă, că sidirromul apare, din
nimic, din dorinţa gibsonului, se materializează din aer, picură din frunzele
plopilor, se prelinge pe scaun.

– Ei? Gata blogul pe azi?

– Gata.

Strălucirea din privire. Zîmbetul involuntar. Vibraţia aerului din jurul lui.Toate
îl trădează, toate spun mai multe decît ar vrea el să spună.

– Ei hai, spune-mi.

– ?

– Spune-mi despre ce ai scris azi. O vecină? Un prieten? Un trecător oarecare?
Cine ţi-a fost muza?

Şi Lotek îi spune despre Cornelia, îi cîntă despre Cornelia, îi susură la ureche
despre Cornelia, Cornelia, Cornelia, femeia jumătăţii lui de an, femeia la care
va visa, probabil, în următoarea jumătate de an. Despre singurătatea lui îi spune,
despre singurătatea tuturor blogiştilor, despre nopţile de căutare zadarnică în
Reţea, despre miile de mesaje aruncate ca nişte sticle în ocean, mesaje la care
nu-i răspunde nimeni pentru că asta e soarta blogiştilor, ei dau, tot dau, în
fiecare zi îşi rup din ei bucăţi de de gînd, de simţire, îşi sfîşie carnea, carnea
cuvintelor din care sînt alcătuiţi, şi nu rămîn decît cu sfîşierea.

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă i-a spus cîndva o femeie, o femeie pe
care a iubit-o, pentru care a trăit o vreme, doar o vreme, pentru că aşa sînt
lucrurile astea între bărbaţi şi femei, vremelnice, şi nimeni nu e în stare să
spună de ce, cînd toţi ne dorim ca iubirile să fie veşnice, ajungem să aflăm,
de fiecare dată, că nu e aşa, că iubirile nu sînt veşnice,

“doar chinul e  veşnic”

ele ţin doar atît cît ţin, şi nu  e în puterea noastră să facem să fie altfel,
şi dacă nici iubirea nu e veşnică, atunci ce e? Pămîntul? Apa? Focul? Sau poate
aerul… Aerul ăsta înăbuşitor, aerul ăsta al după-amiezelor în care toţi gibsonii
pîrlesc…

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă a citit el într-o carte, într-un roman
aruncat în Reţea, un roman scris într-o clipă de graţie, cînd Dumnezeu i-a turnat
ăluia sau ăleia în degete salvarea sufletului, răscumpărarea păcatelor, sau o
fi fost doar premiul pentru bună purtare, dacă i-a zis femeia “tu eşti adevărata
mea sfîşiere”?

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui cineva real, nu o
femeie pe care şi-a imaginat-o, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o altul şi din
imaginarea ăluia şi-a imaginat-o şi el, ar vrea să i-o spună o femeie din carne,
oase şi piele, o femeie pe care s-o mîngîie în fiecare seară, înainte de culcare,
căreia să-i simtă oasele pîrîind sub mîinile lui, să-i simtă carnea întărindu-se
sau înmuindu-se, nici el nu ştie prea bine, dar ce mai conetează? ce mai contează
ce face carnea aia atîta vreme cît face ceva, are o reacţie, şi asta numai pentru
că mîinile lui o frămîntă şi fac asta în fiecare seară, şi azi, şi mîine, şi poimîine,
şi în toate serile lăsate de la Dumnezeu, sau profeţite de William Gibson în cărţile
lui pe care, iată, a ajuns să le trăiască, a ajuns să adune în el zăpuşeala zilelor
şi serilor şi nopţilor, zăpuşeala pîrlitului şi din orele de după, “tu eşti adevărata
mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui o femeie, nici mai frumoasă, nici mai
urîtă ca altele, nici mai bună, nici mai rea, o femeie-femeie pe care s-o simtă
a lui, care să-l facă s-o simtă a lui atunci cînd îi spune “tu eşti adevărata
mea sfîşiere”…

Sidirromul stă de partea cealaltă a berii, stă şi-l ascultă şi el îi spune despre
Cornelia, Cornelia lui, şi nici nu-şi dă seama că, de fapt, despre el vorbeşte,
pe el se oferă, în tot ce are el mai al lui, mai ascuns, mai adînc, aşa cum fac
toţi scriitorii lumii…

Sidirromul îşi bea berea cu înghiţituri mici şi rare, e numai urechi, se pătrunde
de povestea gibsonului, şi din cînd în cînd se întreabă

“de ce dracu’ n-o fi scris ăsta romane, că are cu ce, are de ce, ar muri gagicile
de gîtul lui şi de-abia atunci să vezi ce-ar mai scrie, că aşa vin astea, toate
se leagă, una o cheamă pe alta”

dar nu zice nimic, stă, bea, ascultă, încremenit în scaun.

Plopii încremeniţi  într-o fază a tremuratului frunzelor. Clienţii obişnuiţi
ai barului Josephine încremeniţi cu mîinile pe halbe. Armand Chirculescu, barmanul, încremenit cu
halbele în aer, în drum spre mesele uscate. Praful de pe drum încremenit şi el
sub vorbele gibsonului, nimic nu mişcă, nimic nu suflă, vraja cuvintelor e suficientă
vieţii.

Doar undeva, în spatele barului, un ceas imens, de-ăla vechi, cu limbi, dar care
se mişcă invers (de-asta? oare asta să fie cauza?) ticăie mergînd înapoi, dar
împingînd totuşi timpul înainte, că timpul nu se lasă atît de uşor păcălit, cei
păcăliţi sîntem întotdeauna noi, ăştia care îl băgăm în seamă, ăştia care ni-l
atîrnăm la gît, pe mînă, pe pereţi, de ce? De ce? Dracu’ ştie de unde obişnuinţa
asta de a venera mîncătorul de vieţi, sfîrşitorul, mincinosul.

Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!

Toate privirile se îndreaptă spre ceasul din spatele barului şi, ca la o comandă,
zumzetul vocilor, ciocnitul hlbelor, foşnetul frunzelor din plopi acaparează din
nou viaţa cea lin curgătoare. Aerul încins. Zăpuşeala.

– Băi sidirromule. Nu te-am întrebat niciodată. Dar am şi eu  curiozitate: cum
te-ai făcut tu sidirrom, domnule? De unde ai aparatul? Arzătorul…

– Ei, e poveste lungă. Ţi-aş spune-o, dar…

 
(va urma)

Vremea zăpuşelii – 7

7.
 – Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!
 Şlagărul zilei, al fiecărei zile, se aude de undeva din stînga, dinspre barul
lui Armand, Armand Chirculescu, fostul doctor, acum proprietar al barului Josephine. De ce Josephine?
 – Ca să se simtă tot omul bine cînd spune „hai în Josephine”… De-asta.
 obişnuieşte să răspundă fostul doctor, actualul barman, cînd i se pune întrebarea.
Răspunsul lui dezamăgeşte pe mulţi, pe toţi cei care şi-ar fi dorit o poveste
de dragoste, o poveste dintre cele pe care nu le mai spune nimeni azi, nici măcar
gibsonii care scriu romane sau bloguri. Nici măcar ei. De ce? Nu mai există dragoste?
Mulţi n-ar fi de acord cu asta. Ar spune că dragostea e miezul nostru cel mai
intim, nucleul nostru, ar înşira toate superstiţiile menite să apere dragostea,
ar spune că tuturor le e frică să vorbească despre ea, crezînd în puterea cuvintelor
care, aşa cum pot da viaţă lucrurilor, la fel de bine, prin mult prea repetata
lor folosire, pot duce la dispariţia acelor lucruri. Lumea preferă să vorbească
despre sex decît despre dragoste. Lumea foloseşte sexul pentru a ascunde dragostea,
pentru a o proteja. Lumea este perversă şi mincinoasă, dar îşi cunoaşte foarte
bine interesele. Poate că denumirea barului Josephine ascunde, într-adevăr, o poveste de dragoste. Şi? De unde chestia asta pe noi,
de a dori mereu să ne băgăm în sufletul altuia, să-i aflăm toate secretele, toate
locurile vulnerabile? Ca să le demonstrăm tuturor că sînt slabi? Că mulţimea deţine
întotdeauna puterea în dauna individului? În dauna lui şi nu pentru el? Bla-bla-bla…
 
Lotek se îndreaptă spre Josephine, cu sticul bălăngănindu-i-se pe sub cămaşă, încurcîndu-i-se printre firele de
păr de pe piept, sticul lui pe care pîrlise blogul despre marele eveniment al
ultimelor şase luni. „Mi-am pus-o…!” se citeşte în ochii lui, parcă are tatuate
pe frunte cuvintele astea, toată faţa lui, zîmbetul, mişcările braţelor şi felul
în care păşeşte exprimă asta, aşa cum totul, pînă ieri, exprima contrariul: privirea
coborîtă cu jenă într-o parte cînd bărbaţii îşi povesteau aventurile (doar bărbaţii,
doar ei îşi spun lucrurile astea cu voce tare, în public), insistenţa cu care
NU întorcea capul după femeile care treceau pe stradă, în timp ce toţi ceilalţi
o făceau, cu intenţie, demonstrativ o făceau (ostentativ!), greutatea de a se exprima, bîlbîiala care-l pocnea pe
neaşteptate cînd o femeie i se adresa, şi altele, multe altele…
 Transpiraţia i-a desenat hărţi pe spatele cămăşii, pe guler, i se încîlceşte
în sprîncene, îi desenează mustaţă… Tran
spiraţia şi praful.
 Frunzele celor doi plopi din faţa barului Josephine stau nemişcate, încremenite într-o pîndă continuă, doar cînd cineva vorbeşte,
strigă, prind şi ele a tremura uşor, traducînd în limbajul plopilor ceea ce bărbaţii
au a-şi spune cu dezinvoltura celor care se ştiu liberi, “doar între noi”. Fără
să bănuiască măcar că pînă şi bolovanii de pe drum trag cu urechea, că mereu e
cineva cu ochii pe noi, că singurătatea, intimitatea sînt nişte iluzii, că tot
ceea ce facem sau spunem (chiar şi ceea ce gîndim, în anumite circumstanţe), este
transmis mai departe, într-o altfel de reţea, care nu ţine de tehnologie aşa cum
ne-o imaginăm noi, ci ţine de felul în care e alcătuită lumea, lumea aşa cum este
ea de fapt, iar nu cum ne-o reprezentăm noi, cum o ştim din cărţi sau din profeţiile
propagate prin diverse canale de comunicaţie.
 Se aşază la o masă, în curte (pe terasă adică), şi soarbe din cînd în cînd, cu
înghiţituri lungi, din berea pe care şi-a luat-o să-i ţină de urît pînă o să apară,
ca de obicei, la locul de întîlnire, sidirromul. Numai de-ar veni, că plasatorul
l-a programat deja la Cuib, nu-i acolo la ora fixată, aleluia! s-a dus blogul
de azi. Lansatorii ăia sînt nişte scîrbe… Şi s-a săturat să dea şpagă în toate
părţile, de fiecare dată cînd iese pe

uşa

casei.

 Îşi aminteşte ce gîndea mai devreme: dincolo de

uşa

asta e iadul. Da. Aşa e. Îi place propoziţia, e de-aia simplă, dar adevărată,
de-aia după care umblă scriitorii în limbă, de-aia pentru care se chinuiesc uneori
zile întregi… Şi uite că lui i-a venit aşa, deodată, fără s-o caute, fără s-o
cheme, pur şi simplu i-a venit. E genul de propoziţii care fac diferenţa între
simplii blogişti şi scriitori.

 “Scriitori… Dacă…?”
 Dar alungă acest gînd, nu, n-are cum să fie,
 “păi, ce, scriitorii se fac aşa, prin exerciţiu?! Ăştia aşa se nasc, dom’le,
se nasc
 el nu e scriitor, ştie asta de mult, păi, dacă ar fi, n-ar scrie şi el romane,
ca toţi ceilalţi?

Marquezul de astă-noapte:

    „băuturi cu gust de fereastră” (122)
    „fără nici o îndoială, în momentul acela /moartea bunicului Marquez, colonelul/
eram deja un scriitor de şcoală primară, căruia nu-i mai lipsea decît să înveţe
să scrie” (126)
    „- La ce te gîndeşti?
    – Scriu (…) Mai bine zis, stau şi mă gîndesc la ceea ce o să scriu cînd ajung
la birou” (127)
    Marquez e ăla care a zis (în Parfumul de guayaba) că scriitorul e omul care şi atunci cînd stă pe plajă, cu burta la soare, munceşte
ca un măgar. Parfumul de guayaba, cartea-interviu  făcută de Plinio Apuleyo Mendoza, publicată înserial în Amfiteatru înanii ’80, apoi scoasă ca supliment de revista Orizont (sper că-mi aduc bine aminte) şi, anul trecut, publicată la Editura Curtea Veche.
Căutaţi-o, luaţi-o, citiţi-o.
 
   
%d blogeri au apreciat: