În nr. 609 al revistei Observator cultural, din 27 ianuarie 2012 (versiunea online), la rubrica FANTASY & SCIENCE FICTION, articolul 2011 (II). Prezențe internaționale.

FRAGMENT

Am vorbit pînă acum despre reviste și cărți, în primul articol, și despre evenimente și premii în cel de-a doilea. Ce-ar mai fi?
Ar mai fi prezențele internaționale ale autorilor români de SF, pentru că au fost în 2011, și nu tocmai puține.

Prezențe internaționale:

• George Lazăr a publicat în limba engleză romanul Îngerul păzitor (Guardian Angel), traducere de Theodora Popescu (Eagle).
• Marian Coman a publicat în regie proprie volumul Fingers and Other Stories, traduceri de Carmen Dumitru și Raluca Chirvase.
• Doru Tătar a publicat romanul Prioritate zero (Top Priority, PrioWildside Press), traducere de Petru Iamandi și Raymond Humphreys.
• Victor Cilincă a publicat volumul de povestiri The Liuttle Giant Tamer, traducere de Petru Iamandi și Tom Carter (Borgo Press).

Cărţile nu au niciodată a doua şansă.

(Daniel Haiduc)

Și cînd urcă la tribună oameni ai puterii, ei părăsesc sala. Păi, sînt serioși oamenii ăștia? La ce-au mai cerut sesiunea extraordinară? Să se audă doar pe ei vorbind?

Lasă că fiecare a venit acolo cu ale lui și nimeni nu e dispus să cedeze un vîrf de ac măcar. Unii zic am venit să discutăm problema și noi credem că există o singură soluție, adică să plecați, și nu discutăm altceva (asta da, deschidere spre dialog), iar alții îi dau mai departe cu stabilitatea economică și creșeterea economică și noi de-aicea nu plecăm…

Se pare că ideea convocării unei sesiuni extraordinare a fost de la început ipocrită, pentru că acolo nu văd discuții, ci doar discursuri pentru galerie (galerie = cei de acasă și cei din Piața Universității).

Altceva, în afară de discursuri, mai aveți? Să vă așezați la o masă și să discutați poate? Nu să țineți discursuri, ci să discutați.

Am două texte la categoria PROZĂ SCURTĂ:

– „O hucă în minunatul Inand“, apărută în revista Galileo 3 (citiți un fragment aici)

– „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor“, apărută în antologia Steampunk. A doua revoluție, ed. Adrian Crăciun  (Millennium Books)

La categoria ANTOLOGII sînt două volume la care am contribuit cu texte:

– Steampunk. A doua revoluție, ed. Adrian Crăciun  (Millennium Books) – aici am „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor“ (sau în format PDF).

– Premiile Galileo 2011, ed. Horia Nicola Ursu (Millennium Books, 2011) – aici am două povestiri: „Noi, cei cu ochii arși“ și „Microtexte“.

Dacă sînteți printre cei care aveți drept de vot, un vot al vostru m-ar ajuta să ajung pe lista scurtă, a nominalizărilor. Pliz?

Dacă nu mi-ați citit încă povestirile, una o puteți citi în revista Galileo nr.3, iar cealaltă, apărută în antologia Steampunk. A doua revoluție, o puteți citi dînd clic pe titlul ei, mai su (sau din meniu, la PROZĂ. Sau descărcînd-o în format PDF de aici). Sper ca lectura să vă convingă să mă votați.

NOTĂ: Textul va fi disponibil online pe durata întregii proceduri de vot, adică 21 ianuarie – 25 februarie.

În nr. 608 al revistei Observator cultural, din 20 ianuarie 2012 (versiunea online), la rubrica FANTASY & SCIENCE FICTION, articolul 2011 (II). Evenimente, premii.

FRAGMENT

Alte evenimente din 2011. La Editura Allfa a fost inaugurată colecția Strada ficțiunii, coordonată de Alexandra Rusu, în care sînt publicate și cărți care ar putea fi considerate ca aprținînd genurilor F&SF.
În toamnă a apărut un nou cenaclu în București, Wolf’s Pack. Coordonator: Lucian Oancea.
SRSFF și Eagle Publishing House au organizat primul concurs de romane Seniorii imaginației. Rezultatul va fi anunțat în luna februarie.
Sefeul românesc a făcut pasul spre piața de carte electronică: Eagle și Millennium Books au cărți în format electronic pe elefant.ro.

 

BD. Cea de-a XXI-a ediție a Salonului Internațional al Benzii Desenate a avut loc la Constanța, în perioada 3 – 5 iunie 2011 (la Muzeul de Artă). Muzeul benzii desenate a fost deschis între 16 iunie și 16 octombrie, la București, în cadrul Muzeului Național de Artă Contemporană. La 25 octombrie a fost vernisată la Bruxelles expoziția 77 de ani de bandă desenată românească. A doua ediție a Salonului European de Bandă Desenată, a avut loc în perioada 3 – 20 noiembrie la București.

…la Radio România Cultural, orele 13.15 – 13.45, în emisiunea lui Ștefan Ghidoveanu. Invitați Florin Pîtea și Michael Haulică. Tema: anul 2011.

Sper să avem timp să vorbim despre toate. Sau despre cît mai multe. Sau măcar cît să completăm omisiunile uitucilor.

Radio România Cultural poate fi recepţionat online la adresele http://cultural.srr.ro sau http://srr.ro/stream/rrc.asx, iar la radio, în Bucureşti pe 101,3 FM și în ţară astfel: Alexandria – 89,7 FM *Arad – 106,8 FM *Bacău – 101,8 FM *Baia Mare – 100,1 FM *Bârlad – 102,8 FM *Bihor – 105,8 FM *Bistriţa – 101,3 FM *Botoşani – 100,8 FM *Braşov – 105 FM *Valea Prahovei – 104,1 FM *Buzău – 103,7 FM *Câmpulung Moldovenesc – 98,7 FM *Cluj-Napoca – 101 FM *Craiova – 101,1 FM *Deva – 105 FM *Focşani – 101 FM *Galaţi – 101,6 FM *Giurgiu – 102,6 FM *Harghita – 106,8 FM *Iaşi – 103,1 FM *Mangalia – 92,7 FM *Maramureş – 100,8 FM *Miercurea Ciuc – 98,4 FM *Oradea – 96,1 FM *Petroşani – 90,6 *Piatra Neamţ– 100,3 FM *Ploieşti – 104,1 FM *Rm.Vâlcea – 102,5 FM *Satu Mare – 96,1 FM *Sibiu – 103,7 FM *Suceava – 101,6 FM *Tg.Mureş – 104,9 FM *Tg.Jiu – 89,5 FM *Timişoara – 100,7 FM *Tulcea – 102 FM *Turnu Severin – 105,8 FM *Vaslui – 102,4 FM *Vatra Dornei – 107,7 FM *Zalău – 105 FM.

În nr. 607 al revistei Observator cultural, din 13 ianuarie 2012 (versiunea online), la rubrica FANTASY & SCIENCE FICTION, articolul 2011 (I).

FRAGMENT

Gata cu 2011, rien ne va plus, ce am apucat să publicăm am publicat, atît am avut, atît am fost în stare să scriem/publicăm, mai departe doar juriile premiilor vor mai decide cine a nimerit-o și cine nu. Dar pînă la premii e vremea bilanțurilor, ceea ce voi încerca și eu (și nici măcar nu sînt primul care o face zilele astea). Sper să reușesc să-mi amintesc tot (am consultat site-uri, reviste, bloguri – că nu se știe niciodată cine pe cine ignoră întru „promovarea sefeului românesc“) și chiar vreau să fie cît mai complet acest bilanț, iar ce am spus mai devreme nu e o scuză prin care vreau să maschez omisiunile pe care am de gînd să le fac (am văzut că se poartă chestia asta, dar e plină lumea de mincinoși și de ipocriți).
Am ales să adun evenimentele pe capitole și nu cronologic, pentru a evidenția mai cu folos unde stăm bine și unde nu.

Revistele. Au apărut în 2011 trei reviste electronice de gen: Helion Online (http://www.helionsf.ro – cordonator Cornel Secu), Nautilus (http://revistanautilus.ro – redactor-șef Marian Truță) și Gazeta SF (http://fanzin.clubsf.ro – redactor-șef George Sauciuc, apoi Simona Șerbănescu). O alta în care autorii de F&SF au avut apariții constante, atît cu articole, cît și cu proză, a fost revista de mistere Suspans (http://suspans.ro – redactor-șef Mircea Pricăjan). Toate cu apariție lunară. E greu de făcut un clasament, eu cred că toate trei își fac treaba (mai puțin excesele à la România Mare din unele editoriale cam isterice ale Helionului), contribuind la lansarea unei noi generații de autori și la consolidarea numelor care au devenit deja consacrate.

:

Cele două pagini de care sînt responsabil le-am dedicat lui Sebastian A. Corn și povestirii sale „Epideemia“, publicată în antologia Millennium Fantasy & Science Fiction (Millennium Press, 2009, antologatori Michael Haulică și Horia Nicola Ursu): o prezentare a povestirii, o prezentare a autorului și un interviu cu acesta.

Iată introducerea interviului:

„Nu mai văd decît cu ochii!“ exclamă un personaj din povestirea „Epideemia“, de Sebastian A. Corn. Într-o lume în care medicina e practicată de vraci, dar cu ajutorul programării și nanoboților, în care, după o nouă glaciațiune, oamenii trăiesc în comunități amintind mai degrabă de Vindecătorul decît de Adrenergic!, ca să ne raportăm la alte scrieri ale autorului, personajele sunt desprinse parcă din studiile despre postumanism sau vin să le completeze, așa cum o fac autorii de SF, propunând o simulare. „Epideemia“ este o povestire de întindere medie, dar semnificativă pentru sefeul care se scrie la ora actuală în lume, pentru felul în care particula S din SF capătă noi valențe. O discuție cu autorul ei, Sebastian A. Corn, e binevenită pentru a intra și noi în tainele sefeului din secolul XXI.

și o întrebare, cu răspuns cu tot:

M.H.: Dar crezi într-o epocă postumană? Vor exista niște îmbunătățiri care vor face ca omul să treacă într-o nouă etapă a evoluției?

S.A.C.: Nu cred într-o epocă postumană. Specia omenească este suficient de orgolioasă şi de egoistă ca să nu lase frâiele din mână, ea controlează şi supune mediul, asta a făcut de când s-a agregat în triburi, clanuri etc. Cât despre îmbunătăţirile necesare pasului următor, le-aş încadra în trei sectoare. Sănătatea şi controlul maladiilor, ba chiar şi „viaţa fără de moarte“ ar fi unul dintre ele, iar nanotehnologia şi cercetarea genetică vor purta povara în această privinţă. Aştept un Einstein al ştiinţelor biologice. Sper să nu întârzie prea mult, pentru că abia de la acest gânditor încolo vom putea vorbi de un pas ştiinţific major.

Călătoria în spaţiu este o altă „îmbunătăţire“ evolutivă, mai ales că prezervarea speciei depinde de acest aspect. Poate că exploatarea unor resurse noi, la care aş adăuga necesitatea unor „exclave“ politice vor determina marea plecare… Scenariul nu mi se pare fantezist: asta ne e soarta, să mergem mai departe, să controlăm medii tot mai vaste.

Aspectele discutate mai sus trebuie să funcţioneze, însă, în altă realitate economică. Mă refer la o realitate în care speculaţia financiară să fie repusă la locul ei firesc. Banii trebuie să genereze cercetare, tehnologie nouă, producţie, nu să-şi fie scop exclusiv. Altminteri, banii nu vor genera decât alţi bani, ceea ce este un cerc vicios stupid, din orice punct de vedere public. Nu-mi imaginez, pe termen lung, o lume administrată de contabili. Nu am idei de stânga – dar speculaţia financiară pentru sine însăşi nu mi se pare nici capitalism, nici rentabilă pe scală istorică.

*

Cele trei recomandări de lectură sînt: Melcul pe povîrniș, de Arkadi & Boris Strugațki (Paralela 45, 2011, traducere de Valerian Stoicescu, postfață de Liviu Radu), 3011: Odiseea finală, de Arthur C. Clarke (Nemira, 2011, traducere de Vlad Constantin), Adrenergic!, de Sebastian A. Corn (Milennium Books, 2011).

*

Mircea Opriță scrie despre „Clonarea terapeutică“ la rubrica lui, Clubul nemuritorilor, iar Liviu Radu și Forin Pîtea contribuie cu articole, alături de Adrian Nicolae, editor S&T, la rubrica Ucronie, tema în discuție fiind „Dacă omul ar fi fost astăzi contemporan cu Homo neanderthalensis?“. Editorialul lui Alexandru Mironov se intitulează „Lumea-de-după-Gogle“.

Să fiţi iubiţi.

Ne vedem la anul.

E cadoul meu pentru voi, de anul nou.

…și viață fără de moarte

Paul o ține pe Lucreția de mînă. Se plimbă liniștiți prin Orașul Vechi, pe străduțe, prin piețucă, prin locurile care întotdeauna le-au plăcut. Strada Castelului, pe sub Muntele, e una din preferatele lor.

Lui Paul îi face bine să-i simtă mîna în mîna lui. Mîna ei mică, parcă ar fi o piesă de logo care se îmbină perfect într-o altă piesă, mîna lui. Palma. Palmele, că despre ele e vorba.

Prinde cu coada ochiului imaginea părului ei zvîcnind într-un gest scurt și repezit al capului. Și părul îi zboară în lateral, spre spate. Îi alunecă. Îi lasă, pentru o clipă, doar pentru o clipă, ceafa dezgolită. Ceafa ei… pe care o știe în cel mai mic amănunt, fiecare fir alb…

De unde alb? Încă n-a albit și nici nu prea dă semne. Ce i-o fi venit? De unde ideea cu părul ei alb, de unde frîntura de imagine?

Îi zîmbește. Și ea îi zîmbește.

- Nu că-i frumos? Soarele, ziua… străduța asta… și Muntele…

- Da, Lucreția, e frumos. E tare frumos.

E tare frumos cu tine, asta ar fi trebuit să-i spună. Acuma… data viitoare. Sau în viața viitoare. Revine totuși, se hotărăște.

- E tare frumos cu tine.

Ea zîmbește. Rîde. Începe să rîdă. Ăsta e gestul, sunetul pe care-l scoate.

- Paul?

- Da, dragă.

- E tare bine cu tine.

Știu. Știu, scumpa mea. Draga mea. Draga mea dragă. Dragă dragă. E tare bine cu noi.

Ajung în capătul străzii, trec pe lîngă sediul editurii, nimeresc în șuvoiul care se revarsă dinspre liceu pe strada care duce la Mala Hora. Adică Ceasul Rău. Chinezoaicele de paișpe ani – Lan de Floarea Soarelui. Le ies în față parcă bruscîndu-i.

- Lan de Floarea Soarelui, îi zice ea, făcîndu-l atent.

- Știu, știu, atîta lucru știu și eu.

Și presupune că mulți alții le știu costumația, sînt tare mîndre de ea, o îmbracă destul de des, poate prea des. Lui Paul i-ar plăcea să le vadă într-un Cosplay onorînd spectacolele lui Glitcherine. Sau…

Dar cine e el, să aibă pretenții cum să se îmbrace puștoaicele astea? Bine măcar că le vede și-așa, chiar dacă s-a cam săturat de Lan de Floarea Soarelui. Împreună le stă atît de bine! Separat… Crede că separat ar trece neobservate. O fată îmbrăcată în galben, cu un basc albastru… Mare chestie! Dar împreună… Da. Le aruncă un zîmbet Across the Universe și le face loc să treacă.

- Across the Universe? Ha! Nici nu știam că porți așa ceva.

- Am și eu surprizele mele, îi dă el răspunsul, un răspuns cam plat, cam evaziv, cam incriminant după părerea ei.

Da’ să vezi ce surprize am eu, continuă ea în gînd. De spus, spune însă altceva:

- Hai acasă, îi zice, și îl privește cu ochii ăia…

Cu ochii ăia.

El o ia în brațe acolo, în mijlocul străzii, o ridică de la pămînt, se învîrtește cu ea în brațe, amîndoi văd strada, cerul albastru-albastru, străduța, străduța pe care e casa lor și poarta, văd poarta, privirile fiecăruia se pierd în privirile celuilalt, și mai văd pereții holului, apoi ai dormitorului, apoi hainele lor zburînd în toate părțile și ei slăbindu-și strînsoarea doar pentru a mai arunca o haină, din ce în ce mai subțire, din ce în ce mai mică, apoi totul se reduce la pat, la tăblia patului și la tavan, și ei tot îmbrățișați sînt, ca și cînd dacă nu s-ar atinge s-ar pierde unul de altul, ca și cînd dacă nu s-ar atinge ar întrerupe linia vieții, fluxul timpului, și el, printre șoapte și suspine și gemete și lacrimi și cuvinte se gîndește

- Ce-ar fi să salvăm ziua asta, Lucreția?

Și, după cum se vede, chiar o spune, o spune cu voce tare, cu privirea ochilor și cu mîngîierea mîinilor, cu îmbrățișarea trupului și cu gîndul lui bun.

- Ce-ar fi să salvăm ziua asta, Lucreția? repetă el ca și cînd i-ar fi plăcut ce auzise că spusese de prima dată, îi plăcuse în buricele degetelor reacția pielii ei la auzul acestor vorbe și de aceea, pentru a mai simți o dată toate astea, pentru a pune în scenă, altfel, zisele lui, auzitele ei, de aceea o spune din nou și îi place cum sună, ar mai spune-o încă o dată, dar nu vrea să pară prea insistent, nu vrea să pară prea invaziv…

Iar ea, printre șoapte și suspine și gemete și lacrimi și cuvinte, cuvinte, da, cuvinte care curg între ei, li se bagă între ei, să-i dezlipească unul de altul, ale naibii cuvintele astea, ale naibii, uite ce fac, uite ce-mi fac, Paul, Lucreția, Paul, zice, Lucreția zice:

- Paul!

- Ce-i? Ce faci? Ce s-a-ntîmplat? Mă neliniștește privirea ta de parcă ai fi înțeles misterul universului.

- …De parcă ai fi înțeles misterul universului, zice și ea, odată cu el.

- De unde-ai știut ce cuvinte am să zic?

- …am să zic? repetă ea, ca un ecou decalat cu doar o fracțiune de secundă.

- De unde știi tu dinainte ce spun eu?! pare că își iese el din minți.

- Vezi, Paul, vezi?

- Ce?

- Îmi aduc aminte.

- Ce îți aduci aminte?

- Asta. Noi, așa, făcînd asta…

Tot mirat, tot ca și cînd ar fi pe cale să afle ceva despre care nu vrea să afle, se uită la ea și se tot uită la ea și pare, în sfîrșit, a-și da seama, a se lămuri, apoi acea privire dispare, alungată de o umbră care-i trece prin fața ochilor ca un nor pe cer, ca o șuviță de nor, apoi își revine la ceea ce era, un bărbat întins în pat lîngă o femeie pe care o iubește și alături de care ar vrea să-și petreacă restul vieții sau doar această zi, cea mai fericită zi, multiplicată la nesfîrșit, căci ce poate fi tinerețea fără bătrînețe, viața fără de moarte decît o zi, o unică zi trăită mereu și mereu și mereu…

- Nu mai vreau, Paul.

- Ce nu mai vrei, Lucreția?

- Nu mai pot.

- Ce nu mai poți?

- Asta.

- Asta?

- Noi. Noi, așa, făcînd asta ca și cînd nu mi-aș aminti, ca și cînd nu am ști…

- Ce să știm, Lucreția?

- Ca și cînd n-am ști că e ziua aia, cea mai fericită zi din viață…

- Ce zi…? Ce vorbești, Lucreția? Sigur că e cea mai fericită zi, și eu cred că e cea mai fericită zi și tocmai de-aia poate ar fi bine s-o…

- Ziua aia pe care am salvat-o. Nu știi? Nu mai știi? NU-ȚI AMINTEȘTI? TU nu-ți amintești?

Nu mai știe. Nu-și amintește. Habar n-are despre ce vorbește Lucreția. Ce zi salvată? Cînd? Cine? De-abia i-a venit ideea…

- Lucreția, ce e cu tine? Ce se întîmplă?

- Paul, Paul, fii atent, te rog. Urmărește-mă cu atenție, încearcă să te liniștești, știu că e greu, știu că tu niciodată n-ai avut amintiri cînd ai fost încărcat, știu că tu ai trăit mereu Transferul pe bune…

Paul e complet buimăcit. Nu înțelege nimic. Ce trăit, ce Transfer?

- Uite ce e, Paul. Cu 30 de ani în urmă ne-am salvat o zi, cea mai fericită zi a noastră, ca s-o avem atunci cînd… Atunci cînd…

- Cînd?

- Sînt bolnavă, Paul. Sînt bolnavă și nu mă mai fac bine. În urmă cu cîteva zile ne-am hotărît să apelăm la un operator și să ne încărcăm ziua aia. S-o mai trăim.

- Și?

- Și asta facem. Noi, acum, trăim ziua aia. O retrăim. De fapt, de cîteva zile o tot retrăim. Și m-am săturat. Nu mai vreau. Nu mai pot.

- Nu înțeleg. Dacă ești bolnavă și… și ne-am hotărît să retrăim cea mai fericită zi din viața noastră… Adică s-o retrăim pînă cînd? Pînă cînd, Lucreția?

- Pînă cînd?! Pînă la sfîrșit, Paul!

Nu zice nimic Paul. Nimic. Doar se uită la ea. Cu priviri hulpave, care vor să hăpăie tot, tot, tot. Ca și cînd ar fi ultima oară în care o vede. Ca și cînd lumea s-ar sfîrși. Și ăsta și e adevărul, nu? Lumea se va sfîrși în ziua în care noi nu ne vom mai vedea. Lumea se va sfîrși.

- Nu mai vreau, Paul, înțelegi? Înțelegi? Nu mai pot, nu mai suport. Nimeni nu poate mînca tort de ciocolată în fiecare zi. Nimeni nu poate fi fericit în fiecare zi, în fiecare oră. Nu mai pot, Paul. Înțelegi?

Paul se uită la ea și nu zice nimic, dar înțelege.

- Înțelegi? Nici măcar nu-mi mai dau seama că e o zi fericită. Că e cea mai fericită. Dacă toate zilele sînt la fel?! Dacă în fiecare zi e la fel?! Dacă asta e tot ce am?! De unde să mai știu eu că e o zi fericită? De unde să mai știu eu să mă bucur de ea? Înțelegi? Asta înțelegi? vrea ea să se asigure că…

Stau în pat, goi, unul lîngă altul, privind tavanul care stă deasupra lor așa, alb și gol ca un ecran de pînză așteptînd ca operatorul să pornească filmul, ca o foaie goală de hîrtie așteptînd ca scriitorul să înceapă să aștearnă povestea…

- Și acum ce facem? Ne trezim și-o luăm de la capăt?

- Ne trezim?

Se privesc unul pe altul. Se prind de mîini, ca și cînd ar fi gata să sară cu mașina în prăpastie.

- Te iubesc, Paul.

- Te iubesc, Lucreția.

*

În camerele în care cei doi sînt monitorizați este oarece agitație.

- Gata, scoateți-i de-acolo! Ăștia o mierlesc, în morții mă-sii! Scoate-i dracului de-acolo! Acum!