Ne jucăm? iunie 4, 2008
Posted by michael in Pisici.2 comments
Dimineaţa scriu în bucătărie. E masa mai liberă…
Închid uşa. Îmi întind foile pe masă. Cele vechi, scrise pînă atunci, de corectat, cele noi, albe, ce urmează a fi mînjite cu cerneală (da, scriu cu stiloul!). Motanii vin pe rînd. MP3 miaună la uşă să-i dau drumul înăuntru. Matrix sare pe clanţă – el ştie să deschidă singur uşile. MP3 vine la mine în braţe, stă acolo. Ăsta e cazul favorabil, în care scriu pe deasupra lui. Dar mai are şi obiceiul să urce pe masă, să se prăvălească pe foile mele. Pe toate. Deci şi pe alea pe care corectez, uneori şi pe cele pe care scriu. Se lungeşte, se lăţeşte. Se alintă. Vrea să ne jucăm. Chiar aşa şi simt, simt asta, pentru că vorbe nu aud de la el, încă n-a învăţat limba noastră. Comunică cu noi aşa cum fac între ei.
Cred că sînt telepaţi motanii ăştia. Pisicile. Se adună toate trei în miljocul casei, stau în cur, în poziţia „mîţă şezînd“, se privesc în ochi. Apoi, deodată, toţi/toate trei pleacă în direcţii diferite. Noi zicem că „ţin şedinţă“ atunci.
În situaţiile în care se prăbuşeşte în faţa mea, MP3 cască ochii la mine şi parcă zice: „ne jucăm?“
Uneori mă joc cu el. De pildă, în fiecare seară, cînd fac patul. Deschid canapeaua să scot aşternuturile şi el ţuşti în lada în care există o pernă pe care n-o folosim, care stă acolo numai şi numai pentru el. Pe care se prăvăleşte cu cracii în sus, aşteptînd să ne jucăm. Şi mă joc cu el. Dar, cum a învăţat că după joacă fac patul şi îl scot afară din cameră, uneori nu vine le „locul faptei“. Preferă să se ascundă ca să mai stea în cameră şi după… După ce îi scot pe ceilalţi (Matrix şi Trinity, fata mică). Iarna, cînd avem plapuma – sau chiar cînd avem doar o pătură -, se bagă în cearşaful–plic şi continuăm joaca. Da, Joaca preferată, evident! Eu mă mişc pe sub plapumă, el vine după picioarele şi după mîinile mele (pe-acolo, pe sub cearşaf; prin el). Să mă apuce, să mă muşte. Nu, nu mă muşcă niciodată. Îşi pune colţii pe degetele mele şi atît. Mimează muşcatul. Aşa cum mimează că mă gheruieşte. Dă cu mîinile, cu picioarele, îi văd unghiile scoase ca de atac, dar cînd mă atinge e moale, catifea (băieţel de catifea), niciodată nu-şi ţine ghearele afară cînd mă atinge. Sînt cîţiva ani de cînd nu m-a mai zgîriat.
„Ne jucăm?“
„Da, motănel, ne jucăm. Se poate?! Că doar ăsta e rolul meu pe lume: să te joc.“ Şi-ar mai fi cîteva… dar alea e treaba mea cînd şi cum le împlinesc. Rostul lui de motan e să mă îmbie la joacă. Cîteodată să accepte (deşi fără chef, vizibil fără chef) că trebuie s-o facă şi pe-asta, dacă chiar insist, trebuie să mă lase să mă joc cu el. Sărmanul motan! Cîte trebuie să îndure pentru cîteva boabe!
Adică a început tîrgul de carte, fraţilor!
GAUDEAMUS 2009
